Heruvicul. Mă întorc cu cădelnița spre popor și sufletul mi se inundă de fericire ca de o apă vie, până sus, în ochi. Mi-au venit prietenii la biserică. Îi văd răspândiți prin naos, stâlpi vii, le simt dragostea încălzindu-mi obrajii. Prietenii mei. Copiii inimii mele.
Trec printre credincioși, valurile de tămâie aduse jertfă se înalță spre hemicupolă , și ochii prietenilor mei îmi zâmbesc iubire. Am prieteni frumoși. Frumoși și tare, tare frumoși. Mi-am cultivat prieteniile ca pe flori, atent la fiecare petală, la cuvinte și la fapte.
Am plivit trădările ca pe buruieni, am stropit cu grijă prieteniile mele. Le-am crescut bogate și pline de culori. Pentru că înțelepții cu înțelepți se însoțesc, zice Solomon.
Nu știu de unde vin, ei, copiii inimii mele, cum de am ajuns să punem la un loc, ca la o masă, bunătățile din sufletele noastre. Nu știu nici când s-au întâmplat toate astea. Îmi amintesc că unele dintre prieteniile mele au început cu un pomelnic la biserică. Ori cu o întâlnire la o întâlnire. Ori chiar cu netul. Binecuvântatul de net, mi-a adus prieteni, ca pe daruri. Nu știu, deci, de unde și când au venit prietenii mei. Dar știu că sunt așezați confortabili în inima mea, ca stranele într-o biserică, de-a lungul pereților, împodobindu-mi viața cu bogății fără preț.
Și-au făcut un obicei. Vin la liturghia din Lușca, desantând firesc, Duminica, fără să anunțe, pentru că prietenii nu se avizează. Prieteniile se sorb din cupe-adânci.
Îmi zâmbesc ochii fără să mă abțin. Predic despre chemarea la cină, despre prietenii care vin la chemarea Domnului și cei care se scuză și nu vin. Așa s-a întâmplat, să fie, ieri, Duminica cu pilda celor poftiți la cină. Ei au venit. Prietenii vin întotdeauna și nu mai pleacă, chiar și atunci când fizica înghesuie kilometri între noi. Prieteniile desfid geografia și înconvoaie spațiul. Pentru că prietenia e iubire, iar iubirea e Dumnezeu.
Ne ungem toți cu undelemn sfințit, sărutăm Crucea de durere a Domnului și ne risipim pe la casele noastre. Mă grăbesc spre” acasă-a” mea, dornic să îmi iau în brațe copiii. Și iată-i, veseli, în jurul mesei din bucătărie. E plină căsuța noastră de voci și de cristal de râsete. Dana, fericită, întinde masa.
Și totuși, ceva e altfel azi. Ion și Emilia, Mihai și Elena, bântuiți ca de o neliniște, trepidează a plecare. Îi simt grăbiți, pe fugă. Aruncă ochiade pe ceas ca pe un declanșator. Și, deși mă privesc în ochi, au privirile întoarse spre alt orizont. Întotdeauna iubirea a fost felul principal care s-a servit la masa noastră, dar de data asta nu e tihneală. Plutește în aer o tensiune ușoară, ca de ceva care vrea să se întâmple și consumă echilibrul clipei.
N-aș vrea să plece. Sunt nedumerit. Îi conduc spre mașini. Și atunci aflu.
Aflu că se grăbesc să meargă într-un sat. La o casă cu copii orfani. Un sat oarecare, orfanii Domnului. Cu daruri decupate din inimile lor și din portofele lor. Privesc paltonașele pentru copii, aliniate și nerăbdătoare să încalece spinări golașe. Și mănuși, și papucași. Și de toate. Se duc copiii mei la copiii lui Dumnezeu, să dea măsură poruncilor cerului.
Ei pleacă, dând din mâini a despărțire. Rămân în prag de Crăciun și privesc cum se duc copiii mei, ca apostolii, să sădească mila între oameni.
Spunea cineva că suntem pierduți? Vax. Câtă vreme sunt oameni printre noi, ca Ion și Emilia, ca Mihai și Elena, nu suntem pierduți, și Dumnezeu nu și-a întors fața de la noi.
Fiți binecuvântați, toți cei care faceți binele, în aceste zile cu lumină.
Fericiți cei milostivi, că aceia vor fi miluiți!
Crin Triandafil THEODORESCU