Nu mi-e clar, nici la anii mei, ce e patria asta. Să fie spaţiul în sine, teritorialitatea statală a unei respiraţii etnice, ar fi prea simplu. Şi contrazis de istorie. Evreii şi-au purtat, două mii de ani, ţara în inimi. Patria lor nu mai avea contur material, ci doar proiecţie ideatică. Şi au trăit cu această proiecţie până când, din îngăduinţa cerului, ţara lor a recăpătat valoare funciară.

Dac-ar fi aşa, cea mai simplă analogie a patriei ar fi trupul. Poţi pierde un deget, un braţ chiar. Poţi renunţa, sau silit să renunţi, la un rinichi, la un plămân. Cum am pierdut noi Basarabia, pusă pe cruce la o răscruce de istorie. Dar România a supravieţuit. Şi s-a ridicat în picioare, privind spre orizont. Basarabia a fost, este, un braţ. Un ochi de lumină, întors spre trecut. Gemătul din mormânt al Binecredinciosului Ştefan.

Dar inima, care o fi inima ţării mele de pământ? Fără care parte din geografia tricoloră patria mea încetează să respire singură? Mi-e imposibil să răspund.

Istoricii susţin că ideea de „patrie de pământ” e foarte tânără. Că înainte de secolul XX, când statalitatea a devenit predominant naţională, patria era habitatul cald, amniotic, al limbii materne. Şi, pe undeva, e multă dreptate aici. Un bun amic, emigrat în Canada, mi-a trimis într-o noapte un email disperat: „Crin, de azi eu nu mai sunt român!”/ „De ce, ce s-a întâmplat, ai renunţat la cetăţenia română?”/”Nu... dar am visat în franceză!”

Îţi pierzi patria concomitent cu limba. Când îţi îmbrăţişezi copilul şi îi cânţi în engleză să adoarmă, când povesteşti soţiei despre bunicii tăi în greacă, ori când te trezeşti în lacrimi că l-ai visat pe tata şi primele cuvinte care ţi se scurg pe limbă nu sunt în română, s-a terminat. Eşti apatrid, rezident în tranzit, meteorit ardent în drum spre altă planetă.

Dar nu poate fi doar atât. Pentru că limba nu e un templu de marmură, lustruit şi inaugurat. E un organism viu, labil, adaptabil. Dacă citiţi relatările bizantine despre primele cuvinte în limba română, sunt cam greu de înţeles, cuvintele alea rădăcinoase. Ori scrisoarea lui Neacşu, primul document în limba română... "I pak dau ştire domniei tale ză turcii..." Sună scorţos, ca un carton frecat de perete. Dac-aş vrea să fiu sinistru, v-aş propune să vi-l imaginaţi pe Neacşu ăsta ascultând o declaraţie de presă: „Aşteptăm feedbackul inerent din arealul bancar de resort” ...bietul Neacşu.

Dacă nu e (doar) teritoriu, şi nu e (doar) limbă, patria asta, ce-o fi? Că trebuie musai să fie ceva, de vreme ce are o zi.

Există suspiciuni, vechi şi argumentate bibliografic, că patria ar fi binele. Ştiţi dictonul: Ubi patria, ibi bene. Unde ţi-e bine, acolo e patria ta. Asta ar explica, dintr-o trăsătură, pasiunea unora de a se transporta înspre confort, cu mamă, limbă, serviciu şi domiciliu cu tot. Două milioane de români şi-au mutat patria în binele unui nivel de trai ridicat. Dar dacă patria e binele, de ce se întorc acasă, de sărbători, sufocând frontierele, luându-şi cu asalt propria ţară, ca pe un rai pământean? Dacă binele e patria, de ce plânge la telefon Oana, sora mea din Canada, proprietară de bine material, implorându-mă să o aduc acasă, dacă va fi să moară, şi să o îngrop în ţara mea? Ce nu-i bun acolo, dacă bun e totul?

Poate că patria e toate acestea la un loc. Dorul după Paradisul ceresc, cântat de inimă, în gama limbii materne şi în cromatică tricoloră.

Patria e emoţia. Pe care am simţit-o, până în ochi, când am văzut, în Turcia, un drapel românesc pe un parbriz.

Emoţia pe care o aveam, în grădiniţă, când ne apucam să desenăm cu creta: o linia albastră, o linie galbenă, o linie roşie.

Emoţia pe care am avut-o când mi-am surprins copilul ascultând, pe youtube, „Tăticul meu e la război”, în timp ce lacrimile îi plesneau pe tastatură.

Nu mi-e clar, la anii mei, ce e patria asta. Dar mi-e clar că de pe biserica şi casa mea nu vor lipsi, niciodată, drapelele ţării mele.

La mulţi ani, ţara mea desculţă ca Hristos.

Te iubesc.

Crin Triandafil Theodorescu