George Coşbuc şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Tismana, unde familia soţiei sale avea o vilă înconjurată de un peisaj de vis şi unde Coşbuc se retrăgea în fiecare vară pentru a scrie poezii şi articole sau pentru a traduce din Divina Comedie, discutând despre ea cu profesorul Ramiro Ortiz.

Tot la Tismana, în vara anului 1915, asupra lui Coşbuc s-a abătut o cumplită tragedie care avea să-l marcheze pentru tot restul vieţii. Unicul său fiu – Alexandru, de care era foarte ataşat, şi-a găsit sfârşitul în apropiere de Târgu-Jiu.

Tânărul se afla într-o maşină Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Alexandru Stâlpeanu, un moşier din Teleorman, proprietarul maşinii, probabil şi singura care circula, în vremea respectivă, pe drumurile Gorjului.

Cei doi se întorceau de la vila din Tismana, iar şoferul se grăbea, ca să nu-l apuce noaptea pe drumuri. Alexandru Coşbuc abia împlinise 19 ani, era student şi fusese chemat în armată. Maşina a lovit un bolovan mai mare, după care a intrat într-o căruţă aflată în faţă. Alexandru Stâlpeanu a murit pe loc, iar Alexandru Coşbuc a fost rănit grav, fracturându-şi craniul.

A fost transportat cu o căruţă la spitalul din Târgu Jiu, dar a murit pe drum.

Autorul tulburătoarelor versuri "Mi s-a părut c-aud la geam / Cu degetul cum bate. / Dar n-a fost el... Să-l văd venind, / Aş mai trăi o viaţă. / E dus şi voi muri dorind / Să-l văd o dată-n faţă. / Aşa vrea poate Dumnezeu, / Aşa mi-e datul sorţii, / Să n-am eu pe băiatul meu / La cap, în ceasul morţii..." – tatăl lui Alexandru a fost atât de afectat de tragicul eveniment încât a intrat în depresie, nu a reuşit să mai depăşească acest moment şi nici nu a mai reuşit să scrie de atunci decât sporadic.

În amintirea fiului său, în locul dramaticului accident Coşbuc a ridicat o fântână pe care localnicii o numesc şi în zilele de azi „Fântâna lui Coşbuc”.

Alexandru a fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti, pe 30 august, chiar de Sfântul Alexandru. George Coşbuc a dăruit Mănăstirii Tismana un minunat vitraliu, în amintirea fiului pierdut în acele locuri, după care a părăsit Gorjul pentru totdeauna.

Prietenii săi au povestit ulterior că poetul a îmbătrânit brusc, înainte de vreme, devenind tot mai însingurat şi închis în sine.

Tudor Arghezi îl evocă într-un medalion ca pe un om sfârşit: „ …din George Coşbuc rămăsese o schemă palidă şi fugară. Îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Îşi pierduse băiatul... Lovitura fatalităţii nu l-a cruţat nici pe tată, nici pe poet.”

La nici trei ani după această tragedie, Coşbuc a fost găsit mort, în casa sa din Bucureşti, pe 9 mai 1918. Avea 51 de ani, iar în februarie, acelaşi an, apărea în revista Scena ultima sa poezie - Vulturul. 

În ziarul Lumina, din București, Liviu Rebreanu publica, în 14 mai 1918, articolul George Coșbuc, afirmând, printre altele, că  „George Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii ... A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”