Oficial, George Coşbuc s-a născut pe 20 septembrie 1866, în Hordou, dar într-o scrisoare adresată preotului Constantin Pop din Feldru, căsătorit cu sora lui, Angelina, poetul aminteşte, într-un Post Scriptum de sărbătoarea de Sfânta Marie, zi în care şi el îşi sărbătoreşte ziua sa de naştere:

„Mâne e ziua sf. Marie şi eu împlinesc tocmai mâne 25 de ani. Mâne e şi ziua mamei. Deseară am să beu cu prietenii mei câteva pahare de bere în sănătatea mamei, iar mama să bea la Hordou un pahar de vin în sănătatea mea”.

Scrisoarea care pare să dateze din 1891, împreună cu o altă epistolă din 1906, adresată tatălui său, preotul Sebastian Coşbuc, au fost puse la dispoziţia autorului Robert Şerban (care le-a publicat în oradestiri.ro) de către o rudă a poetului – Adina Paraşcă, care le-a moştenit de la mama sa, profesoara Dora Tudoroniu Coşbuc, din Beregsău, strănepoata poetului.

Profesoara Tudoroniu Coşbuc a fost unul dintre cei zece copii care au trăit, ai preotului Vasile Coşbuc, fiul badei Leon, fratele mai mare al poetului, iar soţul ei, profesorul de Limba şi Literatura română, Ion Tudoroniu, citea scrisoarea din 1906 elevilor din Beregsău, când aceştia ajungeau cu lecţiile la opera poetului, pentru a-l face pe autorul „Cântecelor de vitejie” mai drag copiilor.

Epistola – cu totul specială prin umorul şi farmecul ei – povesteşte şi despre fiul poetului, Alexandru, şi a fost trimisă de poetul George Coşbuc cumnatului său, căruia i se adresează, savuros, cu apelativul „Părinte popo”:

Luni, 18 XII 1906

Părinte popo,

Sosit-ai acasă din Bucureşti, ori eşti încă tot pe drum printre Coldău şi Săsaru? Şi-ai găsit acasă toate prescurile pe număr? Şi doamna preuteasa, bine sănătoasă mulţămim D-Tale? Şi Sfinţia Ta – ei, dă-o dracului de sfinţie! – eşti sănătos şi vesel? Îmi pare bine.

Am cetit prin gazetă că la gara de la Copşa Mică ţi-ai fi pierdut ochelarii. Îmi pare rău. Şi că prin Sibiu ţi-ai fi pierdut capul (dar de asta mă mir, că omul nu poate pierde ce n-are), ţi-ai fi pierdut capul după o sălişteancă frumoasă. Astâmpără-te, popo, cu de-astea, că şade rău, că eşti bătrân! Ce Dumnezeu, Angelina n'are „parapleu” să ţi-l rupă de scăfârlie?

M-am apucat eu să vă scriu, căci Alexandru are acuma şi mai puţină vreme decât mine. Toata ziua e la şcoală, se scoală de la 6 ½ dimineaţa, căci l-am dat la liceul Lazăr şi noi stăm departe, mai mult de patru kilometri de la liceu. Merge şi vine cu tramvaiul electric, dar îi trebuie pe drum vreme multă, căci face pe zi de 4 ori acest drum, aproape 10 kilometri zilnic. E îmbrăcat în uniformă de cadet şi e cu puşcă pe umer.

Eu, multămesc de întrebare, sânt sănătos. Nevasta-mea aşişderea. Alexandru idem. Bucătăreasa tot aşa. De la Sf. Dumitru ne-am mutat în casa noastră – str. Labirint 133 – casă frumoasă, mare, mă rog, ca de boier sărac! Păcat că astăvară când aţi fost prin Bucureşti n'o aveam, ca să vă omenim ca pe nişte obraze subţiri ce sânteţi D. Voastră şi ca pe nişte feţe bisericeşti cari au s'ajungă în raiu de-a dreapta Sfântului Haralambie cel cu aripi de foc, care scaldă de şapte ori pe zi dracii în leşie. Dar ce n'a fost astă vară, o să fie la anul şi la mulţi ani, că nu e numai un câne scurt de coadă în lumea asta şi nici omul nu a jurat să vie numai o dată în viaţa lui prin Bucureşti ca Pahonie Mocodeanul din Hordou la Ierusalim.

O să mai veniţi să mai vedeţi „Cârjele” şi cinstita casă a Domnului, sfânt lăcas de închinăciune la Caru-cu-bere (oho, Constantine, ce frumuseţe de spumă!).

Acum, mai bine aş tăcea, dar uite că am fustei pe limbă şi mă leg şi eu de-o vorbă din scrisoarea ta cea din urmă. Prostul făgăduieşte şi nebunul trage nădejde. Adecă nebunul sânt eu şi prostul eşti tu (să nu ne-audă cineva, că te pomeneşti că ne crede!).

Te-ai legat să ne trimiţi – tu ori Angelina, că tot un drac sânteţi – un covor, da un c-o-v-o-r! bre turcule, nu puteai să te astâmperi, că acuma nevasta-mea, numai covoare vede, ba galbene, ba albastre, ba verzi. Mi-aţi înnebunit-o cu covorul vostru.

Prin Bucureşti e iarna straşnică, zăpada multă şi ger, dar mult soare şi multă veselie şi acum cu sărbătorile, că vin, începe frumuseţea oraşului cu nesfârşite iluminaţii, cu sgomot şi cântece şi câte comedii.

Iar vouă, fiilor, pace şi bună iubire între oameni. Să vă mâncaţi în pace călbasurile (aşa cred că se chiamă mâncarea aia, că eu de 20 de ani nici n-am mai văzut-o) şi să vă roadeţi cu câţi dinţi mai aveţi, costiţele de porc şi bucuraţi-vă şi veseliţi-vă cu veselia Domnului, petrecându-vă sărbătorile cu dragoste şi cu har dumnezeiesc. Ai strănutat? Să-ţi fie de bine! O să faci chef de seara cu Vartolomeiu a lui Filimon Gâjăilă de pe uliţa morii. Şi salutări de la noi,

George

FOTO – De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. avocat Demetriu Ciuta (din Bistrița), Alex. Vaida-Voievod, I.L. Caragiale, într-o fotografie care a făcut istorie. Unii susţin că ar fi fost realizată în 1911 la Sîngeorz-Băi, alţii pe o terasă bucureşteană, cel mai aproape de adevăr fiind probabil cei care susţin că faimoşii scriitori ar fi fost surprinşi de fotograf în staţiunea Karlsbad (Cehia)