Un număr mai vechi din Adevărul ne dezvăluie că George Coşbuc frecventa un faimos local din Bucureşti – devenit simbol al capitalei şi având anul de înfiinţare (1879) inspripţionat pe halbele de bere pe care şi Coşbuc le sorbea deseori aici, în compania altor celebrităţi ale vremii.

Aici mâncau George Coşbuc, Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. „Povestea e aşa: Onisifor Ghibu povesteşte cum cu un prieten ardelean venit de la Viena care vroia să-l vadă pe Coşbuc se gândea unde să-l găsească: «Coşbuc la Iorga nu merge, la Academie nu se duce, am auzit că merge la o berărie». Cei doi s-au interesat şi au găsit Caru’ cu bere. În seara aceea, l-au recunoscut pe scriitor după şuviţă!” – relatează cei de la Adevărul.

Până să ajungă însă marele poet al începutului de secol, Coşbuc a citit enorm, a început să scrie poezii încă de când era în școala generală iar inspiraţia şi primii fiori poetici i-a resimţit ascultând-o pe mama sa care i-a deschis apetitul pentru versuri şi folclor, compunând adevărate bijuterii de strigături la horile din sat sau bocete la înmormântările din comunitate.

Constantin Catalano, cel care a îngrijit vreme de zeci de ani casa memorială a poetului, scrie într-un număr mai vechi al Revistei Bistriţei, că Maria Coșbuc era o femeie veselă și inteligentă, care era adesea „solicitată” de fete sau flăcăi să improvizeze strigături pentru horă sau bocete pentru înmormântări.

Se pare că talentul preotesei era de neîntrecut iar George COşbuc i-a călcat pe urme, devenind, la rândul său, o adevărată „artă poetică ambulantă” în sat: flăcăii veneau la George Coșbuc să le facă strigături pentru horă, iar fetele pentru a învăța doine, pe care să le cânte la șezătoare.

Poetul era însă şi un devorator de povești iar mama sa a apelat la un moment dat inclusiv la un rapsod din Bichigiu, Ion Goriță, care i-a oferit poetului primele noţiuni într-ale snoavei și versului satiric.

„Vacanțele și le petrecea la Hordou, printre țărani. Aici poetul găsea liniștea de care avea nevoie. Pentru el satul natal avea un farmec aparte, aici era lumea pe care o iubea, era mediul care-l încânta și-l inspira. La umbra plopilor, în zăvoiul morii, tânărul își amenajase o măsuță la care scrie versuri cu nemiluita. De aici, e la umbra acestor plopi, gândea Coșbuc la libertatea națională și socială a poporului său”, completează Constantin Catalano, amintind că, pentru a nu risca să piardă vreo idee, Coșbuc dormea cu un creion și câteva bucăți de hârtie sub pernă iar când îi venea vreo idee o scria repede pe hârtie, chit că asta se întâmpla uneori chiar în miezul nopții...