Şi El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole. (Marcu)

Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), până la cele ale expertizei ştiinţifice (Ce este legea gravitaţiei?). Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârşit, întrebările „mari“, întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti“, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări, nu poţi să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş“ transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: „uite cum stau lucrurile!“, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste“.

În cartea de faţă, va fi vorba despre poveştile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care şi-o asumă e imposibilă, aşadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial - scria Andrei Pleşuîn prefaţa volumului publicat în 2012.

„A veni cu interes filosofic în faţa parabolelor evanghelice este, în spaţiul românesc, un lucru nou. A le privi ca mod prin care un adevăr de necuprins se propune inteligenţelor noastre mărginite şi diverse înseamnă să redai parabolelor farmecul intelectual, să le regăseşti demnitatea cognitivă, rafinamentul cu care ele pot atrage spre o înţelegere transformatoare. Cartea lui Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, asta face în primul rând: ne arată că parabolele ţin de cunoaştere...” remarca Anca Manolescu, în Revista 22, despre această carte din care, am decupat pentru tihna sufletelor voastre, câteva fragmente: 

În multe din parabolele lui Iisus, fapta cea mai impunătoare, ami ofensivă, ami dinamică, mai tenace şi mai curajopasă este rugăciunea (Prietenul de la miezul nopţii, Judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare, Tatăl şi cererile copiilor). De regulă – şi cu bune argumente – asociem rugăciunea cu imobilitatea corporală (dar şi cu cea a gândurilor). Înclinăm însă să pierdem din vedere dimensiunea activă a rugăciunii, substratul ei mobilizator, efortul concret pe care ea îl implică. (...) Ca şi temelia unei case, rugăciunea e o „construcţie”, o înfăptuire ziditoare. Totodată, orice faptă, pentru a fi validată prin soliditate şi rezistenţă, trebuie să fie o specie a rugăciunii: să fie îndreptată spre Celălalt (nu spre slava de sine), să fie tenace, încrezătoare, liberă de pofta recompensei imediate şi de grija lumească a rezultatului prompt şi convenabil. Şi mai ales, să ştie că nu există înfăptuire roditoare fără „colaborare” transcendentă: „Fără de Mine nu puteţi face nimic!”

***

Parabola readuce în discuţie tema diferenţei dintre „timpul mic” şi „timpul mare”. Instalat în salahoria repetitivă a cotidianului, în cadenţa grijilor curente, rişti să pierzi din vedere „timpul mesianic”. În termeni heideggerieni, „a-fi-în-lume” (In-der-Welt-sein) ajunge, astfel, să se mărginească la „ce e de procurat”, „ce e de făcut”, „ce e urgent”, „ce e de neocolit” în activitatea de zi cu zi. A fi în lume este „a fi ocupat”, a fi sufocat de griji, a nu avea timp (o boală endemică a contemporaneităţii). De fapt, e vorba de a nu mai avea decât timpul „malaxorului” lumesc...

***

Mult mai sângeros, mai neiertător – şi mai greu de explicat – este pasajul în care împăratul, mânios pe cei care i-au ucis mesagerii, ordonă, la rândul lui, uciderea lor şi le incendiază cetatea. Suntem confruntaţi, dintr-o dată, cu un chip răzbunător şi distructiv al celui care conduce ceremonia ospăţului. Nu mai există îndurare, nu mai există „deschidere” totalizantă pentru „buni şi răi” deopotrivă...

Pentru a primi cadou cartea oferită de Librăriile Aletheia şi Bistriţeanul.ro – nu aveţi decât să răspundeţi la două întrebări relativ simple: La ce parabolă credeţi că se referă cel de-al treilea pasaj decupat mai sus din volumul „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” şi Cum poate fi explicată (sau motivată) cruzimea împăratului...?

Aşteptăm răspunsurile voastre pe aceeaşi adresă (redactia@bistriteanul.ro) , până sâmbătă, 6 iunie – urmând ca fericitul câştigător să fie anunţat duminică, 7 iunie.