Prima lecţie care se putea învăţa de la Mircea Ivănescu era cum se trăieşte poezia fără emfază, fără grandilocvenţă – deşi era discret, avea un tip de oralitate fabuloasă, te capta instantaneu şi hipnotic, părea iluminat iar la el poezia părea că este cu adevărat bobul de muştar care poate muta munţii din loc.

Figura poetului Mircea Ivănescu a fost magistral evocată zilele trecute, la ArtGaleria de pe Pietonalul Liviu Rebreanu: la invitaţia Centrului Judeţean pentru Cultură – Radu Vancu a participat la atelierul de scriere creativă coordonat de poetul Dan Coman şi la o discuţie liberă cu publicul bistriţean despre poezia anilor 80 – 90, despre antologii de poezie, despre teoria lui Ion Mureşan care spunea că atunci când ceva merge rău în societatea românească – aceasta generează anticorpi – respectiv poeţi. „Din fericire, în România lucrurile vor merge rău mult timp de acum înainte, aşa că viitorul tinerilor poeţi este asigurat” a conchis mai în glumă, mai în serios Radu Vancu.

Tânărul lector universitar din Sibiu a povestit şi despre ultimul său volum de poezii – Frânghia înflorită, (apărut anul trecut la Casa de editură Max Blecher), despre cât de simplu este să scrii o literatură a traumei – care se scrie, practic, singură, cuvintele ţâşnesc singure ca sângele prin tifonul unei răni prea adânci iar succesul este garantat pentru că cititorii empatizează instantaneu cu situaţiile dramatice, violente sau nefericite. În schimb, e mult mai dificil să scrii despre fericire pentru că este greu să captezi un cititor şi să-l faci să empatizeze cu o stare de bine pe care el nu o resimte la fel de acut ca pe prima...

În finalul discuţiei, Radu Vancu a şi citit câteva fragmente din „Frânghia înflorită” dintre care, selectăm pentru cititorii noştri îndrăgostiţi de poezie, după cum urmează:

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Când eram copil, vorbeam ca un copil,

când sunt mort, vorbesc ca un mort.

Şi, după cum copilul îngână gângurind tot ce spuneţi,

tot astfel şi noi îngânăm tot ce spuneţi.

Doar că-n lumea de apoi totul e pe dos:

tot ce spuneţi voi, repede noi contrazicem.

Ca să se ţină lumile în cumpănă. Şi,

dacă voi vorbiţi, cum se zice,

despre morţi numai de bine,

atunci noi într-un glas ne repezim

să spunem cu totul dimpotrivă:

despre vii numai de rău.

Cu cât vorbiţi despre noi, îndulciţi

de iubire & durere, tot mai de bine,

cu atât vă vorbim, otrăviţi de iubire,

numai de rău. Când voi plângeţi, noi hohotim,

cu atâta încrâncenare vă bălăcărim

până când lucrurile încep să se îndrepte

şi răul se face în jurul nostru

o suburbie liniştită şi înverzită,

cu case potrivit de luminoase,

cu perdeluţe potrivit de curate,

cu mame potrivit de tinere şi frumoase

trimiţându-şi copiii potriviţi la şcoală,

cu taţi cu vieţi potrivite, în care sinuciderea

nu se va inventa niciodată,

o lume potrivită şi luminoasă

ca izvorâtă din mintea unui ideolog dement.

Cum ziceam, e semn că lucrurile s-au îndreptat.

Fiţi însă pregătiţi – când vă vom vorbi noi de bine,

vă veţi ţine inima în infern şi veţi dispera –

căci iubirea noastră toate le îndură

& nu ţine cont de rău. Iubirea noastră e fără scăpare.”

Gâfâi, nu ca după vis, ci ca după amor, şi aproape că râzi.

Aşadar, mai devreme sau mai târziu, are să se întâmple.

Cândva, morţii noştri se vor ruga pentru noi.