În ciuda problemelor binecunoscute, Bistrița este un oraș mai funcțional decât altele din țară care sunt de dimensiuni similare. Mai pui că avem centre culturale relativ active, muzee destul de bine întreținute și ruina nu a devastat majoritatea bazei școlare și a patrimoniului istoric. Puțini știu asta, dar infrastructura spitalicească din Bistrița este poate cea mai curată și dinamică din țară în raport cu punctul de pornire de acum zece ani. Un transport public adevărat și piste de bicicletă făcute pentru navetă, nu agrement ar reduce coșmarul din trafic, însă sunt semne că ne îndreptăm spre asta. Mâncarea, locuințele nu sunt jupuială totală. Am întâlnit funcționari municipali, politicieni și ziariști care nu sunt nici cinici și nici cuprinși de pesimism morbid. Orașul dă încă literați și dramaturgi cunoscuți în țară și afară, iar la Telciu are loc în fiecare august o școală de vară pe care Valer Cosma a transformat-o în centrul tineretului independent la minte din România și în care se implică lume cu CV-uri impresionante în orice oraș european. 

E plin însă și de plăgi în Bistrița-Năsăud. Majoritatea sunt plăgi ale vieții zilnice, plăgi banale, dar care dau măsura neputinței și renunțării instituționale și civice. Să începem cu cel mai banal dintre ele: apa. După evitarea foametei, accesul la o rețea de apă care funcționează este cel mai elementar aspect al nivelului de dezvoltare a unei zone. Predau studii de dezvoltare în SUA și Europa de aproape 15 ani și stiu ce vorbesc. Este adevărat că s-au pompat fonduri europene și naționale într-un ritm alert și că s-au făcut progrese, dar cea mai mare parte a zonei rurale a județului este fără apă curentă. Însă cel mai grav lucru este că până și acolo unde rețeaua a fost introdusă și oamenii au trecut de la veceul din spatele curții și sobe cu lemne, la toalete moderne, băi și încălzire centrală, acum sunt lăsați săptămani întregi din an și aproape întotdeauna fără avertizare prealabilă fără apă curentă necesară funcționarii lor. 

Am avut norocul să stau în Bistrița și zona rurală din jur câteva săptămâni în această vară și toamnă, înainte de a mă întoarce la predat în Copenhaga. Mi-a plăcut enorm. România rămâne o țară în care relația bunici-nepoți este absolut unică (în Europa doar în părți din Italia și Spania mai e așa). Am avut tot timpul vizitatori de pe trei continente. Mâncare grozavă, sub via din grădină, cu Țibleșul în fundalul îndepărtat. Aproape la jumătate din vizitele în chestiune Aquabis a luat apa și oamenii au fost trimiși la toaletă cu găleata de apă. Au naturel, așa.

Aici nu e vorba de obsesia românească cu privirea orientalizată a străinului. E vorba de scoaterea în evidență a neputinței elitei de a asigura un bun public elementar care ranforsează până la urmă sentimentul colectiv de inferioritate atât de specific nouă. În paradigma analitică a elitismului românesc, vina pentru astfel de eșecuri ale civilizației materiale cade pe nu știu ce tare ancestrale dovedite doar de autoritatea vocii unei elite lente și necompetitive. „Românii” sunt predispuși cultural la lipsa de igienă, se sugerează autosuficient. În realitate, oamenii sunt lăsați baltă de elitele lor administrative, în speță compania publică Aquabis, acest corp umflat de fonduri europene, poziție de monopol pe piață și o nepăsare de vătaf colonial. Oamenii ăștia fac proiecte pe milioane de euro cu aparatură de ultimul răcnet, dar care nu sunt în stare să evalueze capacitatea izvoarelor din care vine apa. Când apa se termină (invariabil) și rezervoarele sunt goale, aduc cu cisterna. Dacă se strică cisterna opresc apa și îți spun calm că în tot județul nu se găsește o cisternă să facă față crizei. Mi-i imaginez la birou, lâncezind în fața Facebook-ului, sictiriți că cei care plătesc contractele cu ei se plâng de lipsa apei. Ceea ce mi se pare însă cel mai vomitiv la aceste indolențe drone corporatiste este disprețul față de rural atunci când îți răspund la plângeri cu argumentul că ei planificaseră rețeaua de apă pentru sate având în vedere niște cișmele acolo în curte, nu băi, veceuri, centrale termice, astea nu-s pentru „țărani.” Când anunță întreruperea apei, o fac la câteva zile după ce e deja întreruptă. Întrebați-i pe cei din satul lui Liviu Rebereanu, cartier cică al Năsăudului. Cu toate acestea, nu-și dă nimeni demisia, nu se lansează anchete, nu se face nimic. 

Oameni bine intenționați din Consiliul Județean, ONG-uri, colective civice, comunități s-au chiar luptat de ani de zile cu ideea că suntem o fundatură fără scăpare din care lumea fuge fără oprire spre Cluj, Londra, Madrid. S-au bătut pentru biblioteci, muzee, spitale, drumuri, gară feroviară nouă, școli, poate chiar o expansiune a vieții universitare clujene aici. Alții au pus zona pe harta culinară și a turismului rural sustenabil, proiect azi amenințat de întoarcerea la veceul din curte. Ei sunt femeile și bărbații care au spus nu declinului și morții lente. Aquabis și ceea ce reprezintă acest eșec de proporții vin din alt film, un film cu stăpâni și supuși, „domni” și „țărani,” dominatori și dominați. Vorba Claudiei Andron, nu numai că ne sfideză, dar ne și scuipă semințele în față. Dacă îi mai suportăm la fel, pasiv, ne merităm soarta. Demisia, acum!

Cornel Ban