Poţi da oricât din gură, că tot n-ai cum descrie în cuvinte emoţia de la meciul cu Columbia şi traiectoria perfectă a acelui lob istoric.

Aşa încât, ne vom trezi cât de repede că stadionul din parc nu va mai însemna nimic pentru nimeni. Doar o“construcţie comunistă, sinistră, care a înghiţit de-a lungul anilor foarte mulţi bani publici”, cum deja a scris cineva într-un ziar local.  La viteza cu care ne pierdem identitatea, la ignoranţa în care trăim zi de zi şi mai ales în vrajba ce ne macină tot mai mult n-o să mai fim capabili să înţelegem şi să respectăm performanţele înaintaşilor. 

La fel e şi cu gloriile bistriţene. Detenta lui Ică Moga sau sprinturile lui Sigmirean rămân doar în vorbe şi, o vreme, în amintirile celor care au văzut acele meciuri. Dar nu vor mai avea aceeaşi greutate în mintea generaţiilor viitoare, aşa cum nu au rezonanţă în conştiinţa noastră, a celor de azi, minunile unor foste legende ca Munteanu, Copil sau Botescu.

Cu atât mai mult cu cât nu ne mai poate dovedi nimeni, niciodată, că Ică Moga putea marca şi cu ochii închişi dintr-un sfert de fază pe care Curtuiuş o are azi sau că Sigmirean era capabil să centreze mai bine decât extremele actuale chiar şi dacă o făcea de pe partea cealaltă a apei.

Dispariţia celor doi mari fotbalişti bistriţeni e o mare tragedie pentru familiile lor, prieteni şi cunoştinţe apropiate. Pentru oameni în sufletul cărora, Moga şi Sigmirean nu au fost doar doi mari oameni de fotbal, ci mai degrabă soţi, fraţi, taţi, fiinţe din acelaşi sânge. Să nu fim ipocriţi, să nu ne înmuiem peste măsură, noi cei care am fost doar simpli spectatori în viaţa lor. Însă, cu toţii la un loc ar trebui să avem un mare regret. Acela că n-am fost în stare să păstrăm dovezi clare ale valorii lor în sportul bistriţean. Generaţia de aur a fotbalului local, cea din anii 80, nu are nici măcar un meci filmat şi păstrat într-un muzeu al clubului, al oraşului până la urmă.

Cei peste 10 ani în care mii de oameni, cam 7-8, se adunau tot a doua duminică pe stadion, n-au rămas decât în fotografii şi în poveşti, deşi existau variante video, chiar dacă infinit mai puţine ca azi. Cât de curând, n-o să mai avem destulă putere de convingere să dovedim importanţa, impactul sau emoţiile pe care partidele Gloriei le aveau în comunitatea bistriţeană.

De aceea zic aşa! În mintea mea, Sigmirean şi Moga au rămas aceiaşi, doar că nu mă mai întâlnesc cu ei pe la stadion. Durerea pe care o resimt, evident, incomparabilă cu a familiilor, e că nu mă mai pot bucura de driblingurile lor nici măcar într-un meci de old-boys. Si mai mult decât atât, mă doare că pierd zi de zi argumente în disputele cu fraierii care cred că Gloria e doar o gaură neagră şi o poveste plicticoasă  din istoria acestui oraş.