Din păcate, Marius Berbecar, Cristian Băţagă, Adrian Crişan, Răzvan Martin şi Gabriel Sâncrăian sunt nume necunoscute multora dintre noi. Sunt tineri pe care majoritatea localnicilor nu i-ar recunoaşte pe stradă. Trec neobservaţi, deşi performanţele lor sunt incredibile, de neatins în aproape niciun domeniu de activitate din judeţul nostru. Nu sunt cetăţeni de onoare, nu au bani mulţi, nu umblă prin cluburi şi nici măcar nu-s fotbalişti. Primii doi fac gimnastică, al treilea tenis de masă, ceilalţi haltere. Modeşti, cinstiţi, harnici, talentaţi, au trudit din greu ca să ajungă aici. Au fiecare peste 10 ani de antrenamente zilnice, mii de ore de exerciţii, sute de concursuri şi premii de toate felurile.

Sunt 5 dintre bistriţenii cei mai de preţ pe care îi avem în acest moment printre noi şi nu ştim să-i cinstim. Antrenorii lor se milogesc la club, la primărie sau la Consiliul Judeţean ca să le asigure un salariu mizerabil pe lună, bani de concursuri, vitamine şi medicamente. „Mi-e frică să nu ia Berbecar o medalie că n-am ce să-i dau”, spunea ieri unul dintre tehnicieni, cu un amar în suflet de nu vă puteţi imagina. Un amestec de mândrie şi ruşine cum rar apare undeva, o jenă ce-ar trebui s-o simţim cu toţii.

Dar în special cei ce ne conduc şi care nu realizează că-şi bat joc de aceste diamante. Nici o investiţie din acest judeţ, nici o cruce la Piatra Fântânele, vreo statuie penibilă din oraş sau vreun wonderland tembel nu pot valora cât astfel de oameni, exemple pentru noi toţi, modele pentru copiii noştri. Nu-i posibil ca toţi disperaţii ăştia ce ne conduc, mulţi dintre ei fără nimic notabil în viaţa lor, să nici nu-i pomenească măcar pe olimpici, în nicio conjunctură din ultimele luni. Să nu le dea atenţie înaintea Olimpiadei, să-i nu-i întrebe ca pe orice copii de-ai satului dacă au bani de drum, dacă nu-i doare ceva, dacă sunt pregătiţi de cel mai mare examen din lume. Să nu le promită măcar o bomboană după ce vor întoarce. Să nu le pomenească numele deşi milioane de oameni, poate, se vor întreba miraţi de unde oare e şi Crişan ăsta, de unde ştie el, cine l-a învăţat, să-i bată pe chinezi la tenis de masă.

Ca jurnalist, mi-e ruşine că nu i-am mediatizat mai mult, deşi Sportul Bistriţean le-a remarcat, ca nimeni alţii, toate performanţele. Dar oare ei, cei din fruntea oraşului, judeţului, au vreo mustrare de conştiinţă, le trece prin minte vreun gând de recunoştinţă măcar, faţă de aceste simboluri bistriţene pe care le-au ignorat mereu şi pe care nu le bagă în seamă nici acum!? Convoacă ei vreo adunare extraordinară de consiliu local sau judeţean ca să se întrebe măcar cu ce i-ar putea ajuta pe cei mai buni dintre noi? Rup ei o sută de milioane din miliardele şi miliardele aruncate pe borduri, pe marcaje, flori sau struţi ca să le dea sportivilor de-un suc la Londra? Rup pe dracu! Mai bine şi-ar tăia degetele decât să nu le rămână caşcaval destul de ciordeală şi para-ndărăt!

Decât să cheltuie bani grei pe evenimente mediocre în centru, mai bine ar monta un ecran şi ar îndemna oamenii să-i susţină pe olimpici. Măcar atât de-ar face pentru nişte bistriţeni care au ajuns unde cei mai mulţi dintre noi nu visăm că vom fi nici măcar spectatori.

Citeşte şi:

http://www.sportulbistritean.ro/articol.php?id=072012132554&categorie=Editorial