Pe la 15.30 aterizez în parcarea celui mai mare angajator din judet, unde trebuia sa ma întâlnesc cu cineva, în grabă mare, înainte s-ajung la copiii care, lăsați singuri de dimineață, aveau casa la dispozitie pentru diverse experimente științifice. De urcat dealul, a fost aproape imposibil. Circulație pe un fir, mașini mari și mici cu pietoni alandala printre ele, lucrări abandonate. În parcare vreo 50 de autobuze pregătite să porneasca spre toate colțurile județului. 

N-avea niciun rost să pornesc înapoi pe același drum așa că, încerc varianta prin Subcetate. Reușesc cumva să ajung, prin curtea unei întreprinderi deschisă de un patron binevoitor pentru traficul în regim de avarie. Norocul însa mi s-a terminat aici.

Nu trec bine de cel mai proaspat măr din oraș și, în dreptul Vămii, descopar că circulația e blocată definitiv. Între 15.30 si 16 o echipă hotarată formată din trei cretini, cu un budoexcavator și cu voie de la primărie, au blocat in totalitate strada spre bucuria zecilor de conducatori auto care își căutau scaparea spre oraș, obligați acum să întoarcă.

Niciun semn de circulație, niciun polițist, nimic. Am luat în piept, din nou, centura cu cele 50 de autobuze care picurau anevoie de pe deal, ca serul fiziologic în perfuzia unui muribund. De la capela pana în piața Decebal mașinile se întindea cuminți, în șir neîntrerupt, pe ambele sensuri, bară la bară, măcinând nevazut și degeaba combustibil, timp, nervi, viață.

Am îndreptat un gând bun către cei care din înălțimea bannerelor îmi zâmbeau în continuare, mândri sau demni că sunt români-baștani sau, scrutau orizontul ca să-mi bage Europa lor în casă. Un gând către cei care, pentru mine și pentru toți concitadinii mei blocați în trafic, au organizat așa de bine și cu folos tocarea zecilor de milioane de euroi.  M-am gândit că iată, se împlinesc șapte ani de cand avem drept de decizie în Europa.

M-am gândit că, cu bune și cu rele, democrația funcționează și că duminică în gradina noastra carpatică o să măsurăm în voturi, nu înaltimea ambițiilor lor ci dimensiunea împlinirilor noastre pe drumul pe care am apucat-o cu entuziasm, optimism si speranță acum șapte ani.

Poate că de vină e drumul, și coada, și frustrarea de astazi dar, daca ar fi să apreciez din perspectiva cetățeanului care e dimensiunea realizarilor europene aici, în fundul grădinii noastre, aș zice că pană acum, ele pot fi ușor acoperite cu o frunză. Și nu m-aș mira deloc ca votul din week-end să indice exact acest lucru.

Alexandru Marian Toniuc