Criticul de artă Oliv Mircea a remarca anul trecut, prin iunie, cu prilejul lansării volumului „Profetul de la Duba” la Bistriţa că „este vorba de o literatură gravă şi tristă”, rezultatul unei nelinişti sau nedumeriri în faţa dezagregării – a dezintegrării spiritului civic şi comunitar.

„O înaltă promiscuitate amestecată cu o măreţie tragică” care dezvăluie un foarte bun observator al ridicolului şi nesimţirii – mai spunea atunci Oliv Mircea, considerând cartea lui Virgil Raţiu ca fiind cea mai plină de picanterii şi afurisenii, dar şi una dintre cărţile fundamentale ale generaţiei optzeciste şi a ultimilor 20 de ani în literatura română.

Această carte va ajunge la unul dintre cititorii fideli ai Bistriţeanului – Nicolae Mihalciuc, care s-a încumetat să răspundă la întrebarea concursului subliniind în câteva cuvinte că cea mai importantă calitate a personajelor conturate de scriitorul Virgil Raţiu ar fi umorul.

Pentru ceilalţi cititori mai puţin norocoşi, reproducem mai jos un fragment din „Ilderim Putinţă”, povestea care deschide volumul – pentru a se convinge că merită să cumpere cartea de la una dintre Librăriile Aletheia din Bistriţa.

Ilderim Putinţă a fost trimis la şcoala de maiştri, aşa a solicitat el, deşi este absolvent de litere. A locuit la căminul din Schitu Măgureanu, o clădire cam răpănoasă, cu interioare boltite şi culoare largi, de-a lungul cărora covoare de iută verzi-pestriţe acoperă gunoaiele locatarilor. Singurele „fâlfâieli” semnificative, dar îndeajuns de superficiale, care şterg praful pe ici pe colo sunt vântul şi o ţigancă subdimensională care nici măcar să cânte nu se pricepe. Laolaltă cu alţi viitori maiştri, vreme de trei luni, filologul a locuit în camera nr. 7. Dintre aceştia, remarcabil, fără eforturi speciale, rămâne unul Hector, după cum obişnuia să se recomande, Hector Şişu. (...)

Hector Şişu a fost născut cu câte şase degete la fiecare dintre membre. Din această pricină, după repetate intervenţii chirurgicale extirpatoare, labele sale, mâinile mai cu seamă, palmele împreună cu degetele, când şi le răşchira, semănau cu două cupe de excavator. Când imita zgomotul de Skoda, Hector îşi amintea instantaneu că posedă şi braţe, atunci îşi lipea montinulii degetelor corespondente între ei şi mima rotaţii din ce în ce mai accelerate...