În paranteză fie spus, activitatea didactică, prestată cu dăruire, comportă un grad ridicat de risc. În rezumat - mai în glumă, mai în serios - înseamnă Rutină, Rugină și, pe final, Ruină – cei trei „R” fatidici, arhicunoscuți printre purtătorii de cataloage.

Cred că bunul nostru dascăl a găsit acea miraculoasă chintesență, acel echilibru interior. Este foarte lucid și implicat. A „ars” din lumânarea sa doar un R și jumătate! Nici nu cred că vom putea vorbi, în cazul lui, de doi R consumați în întregime… Argumentul? Cartea de 400 de pagini, din fața mea: Prof. Vasile Nicoară – O viață închinată școlii și familiei, publicată la Editura Barna’s, Bistrița, 2016.

Rezumativ, structura tomului, științific eșafodată, arată astfel:

• Cap. I – Rădăcini – Localitatea Cozma, considerații geografice și istorice, genealogie, casa părintească și familia – 128 pagini
• Cap. II – Întâmplări de viață – Anii copilăriei, adolescenței; armata și universitatea; școli: Socolu de Câmpie, com. Cozma, jud. Mureș; Liceul Industrial nr. 1, Bistrița și Școala gimnazială „Lucian Blaga” Bistrița – 200 pagini
• Cap. III – Experiența didactică, articole publicate – materiale din periodicele naționale, din gazeta „Viața”, Bistrița – 28 pagini
• Cap. IV – Implicare și comuniune – alocuțiuni, cuvântări rostite la evenimentele importante din viața școlii „Lucian Blaga”, precum și la momentele importante din viața oamenilor de cultură apropiați – 40 pagini
• Postfață și Bibliografie – 4 pagini.

De notat și numeroasele scheme, hărți și fotografii alb-negru.

Istoricul Vasile Nicoară nu se dezminte. Cele două direcții de abordare, diacronică și sincronică se interferează armonios, permițându-i să alterneze cu rafinament planurile, cel macro-social, economic, politic și cultural, cu cel particular/persoana sa, familia și cercul său de prieteni. Peste tot, cu precizie și multă acuratețe ne prezintă un număr impresionant de „probe”, de parcă ar fi trebuit să susțină o lucrare științifică - să nu-i mai spun de doctorat (deși ar merita!), că prea s-a demonetizat termenul. Zeci de ani închinați Școlii, sutelor de generații de elevi, iată „povara” ce provoacă, de obicei, apariția celor 3 R. Nu a fost și cazul bunului meu prieten, Vasile Nicoară.

Ce l-a salvat oare? Un răspuns foarte concludent ar însemna mult mai mult decât rândurile de față. Nu-mi permit să abuzez de răbdarea dumneavoastră. Pot totuși să găsesc un argument de bază, aș zice suficient de trainic: sufletul!

Tot ceea ce a clădit, în propria-i casă și familie, la școală, de fapt, la școli, în colectivele de elevi și apoi de dascăli pe care le-a coordonat a avut la temelie acest miraculos dat, imbold de la Dumnezeu: „anima prima, anima pura”! A crezut, a acționat și a decis întotdeauna cu sinceritate, cu devoțiune, în favoarea obiectivului propus, a omului, a oamenilor din fața sa. Nu a suferit niciodată de egoism sau egocentrism.

Cartea nu vorbește despre sine, ci despre ceilalți, cu bune și cu rele, cu succese sau chiar și insuccese, dar niciodată cu răutate, sau altfel decât plecând de la ideea de bine! De aceea Vasile Nicoară este înainte de toate un Dascăl al Școlii Românești, ce a marcat pozitiv destinul multor generații de elevi la finele secolului XX și chiar la acest nou început de mileniu. Nu avea cum să se lase pătruns de boala celor 3R! Să fim serioși!

Trecând de latura istorică, cartea ne oferă și plăcuta surpriză de a-l descoperi pe Vasile Nicoară… scriitorul. Nu, nu exagerez defel! Iată o reușită secvență de reportaj literar:

„Oraș studențesc, Sheffieldul seamănă cu Clujul, întins pe dealuri, are numeroase parcuri și grădini publice, fiind considerat unul din cele mai verzi orașe ale Marii Britanii. Centrul vechi al orașului dominat de impunătoarea clădire a Primăriei (…) pulsa de vibrația tinerească a studenților de toate naționalitățile: indieni, pakistanezi, chinezi etc. Deși se spune că englezii sunt reci, oamenii erau relaxați, zâmbitori și primitori”. (p.123)

Precum și câteva rânduri de memorialistică autentică, de condiție:

„…Chiar dacă în „toamna vieții” mele, la cei 68 de ani împliniți, iarna mi-a poposit în rarele-mi plete și memoria mi-a slăbit, seninătatea și capacitatea de-a privi lucrurile în chip sintetic, mi-au rămas intacte. Deși, în vremurile pe care le trăim, mulți consideră că sinceritatea nu este o virtute, mi-am deschis sufletul și am așternut pe hârtie viața mea, închinată școlii și familiei, așa cum a fost...”. (p.397);

„…Unii colegi care ieșeau din examen, învățaseră doar în sesiune. Tociseră ideile principale și ieșeau din sală sărind într-un picior de bucurie, că au luat note mari…Nota mică pe care am încasat-o, în raport cu volumul mare de muncă, depus pentru acest examen, m-a demoralizat total. Eram atât de răvășit psihic de acest fapt, pe care l-am receptat ca un eșec, încât nu aveam somn și nu mai rețineam cele învățate pentru următorul examen de Istoria Veche a României. Căzusem în depresie (…) Bunul meu prieten și coleg de cameră, Vlădăreanu Viorel, a realizat ce mi se întâmplase și m-a rugat să mă prezint la examen, promițând că va prezenta situația mea profesorului Hadrian Daicoviciu. L-am ascultat… Profesorul Daicoviciu m-a fixat cu privirea sa pătrunzătoare. Cele câteva secunde în care m-am aflat în fața sa, mi s-au părut o veșnicie. Profesorul Daicoviciu, pe care-l admiram foarte mult, și-a dat seama de deruta psihică prin care treceam și mi-a trecut în catalog nota 8”. (p.171)

Sau, această schiță incipientă de portret:

„Viorel era un tânăr înalt, blond cu ochii albaștri și cu o înfățișare atletică. Când mergeam prin oraș, majoritatea fetelor întorceau capul după el, aidoma florilor după soare”. (p.171)

„A munci în școală” – sintagma aceasta a avut și are o rezonanță aparte pentru Vasile Nicoară. Este indiscutabil, odată cu trecerea anilor, o povară. O suporți și o duci cu aceeași pasiune fiindcă elementul catalizator îl regăsești mereu viu, în puritatea privirii copiilor din bănci, aparent aceiași, în realitate mereu alții.

Odiseea profesorului Vasile Nicoară, tot cu sinceritate, o spun ca prieten și observator, are două treimi din viața sa închinate școlii și doar o treime dedicată familiei. Firesc. Normal. Fără teama de Sisif și mai ales - fără regrete!

Jos Pălăria Domnule Profesor Vasile Nicoară!

Pe final, o întrebare in/discretă: pe cînd un volum de literatură-literatură...?

Mircea Seleușan-Bătrânu