Poezia este cea mai clară și palpabilă probă că „la început a fost cuvântul”. Profunzimea, forța, îndemnul, urletul de durere sau tandrețea, adierea părului iubitei, toate metamorfozate de poet în alambicul magic al vocabulelor nu pot fi de nimeni și de nimic egalate. Poeți și „poeți”. Ziceri, faceri, ferecări, desferecări.

În lumea POEZIEI, cea adevărată, nu ar trebui să existe superlativ relativ și, mai ales, absolut. În realitate, e ca-n muzică. Nu poți vorbi onest de muzică „bună” sau „rea”. E doar muzică, sau nu e defel.

Vorbim de POEZIE, nicidecum de stihuri întâmplătoare ce „din coadă au să sune”. Poezie nu poate face decât Poetul! Versificările de ocazie, de tot felul, dau multora impresia că au ajuns poeți. Aceștia vor și insistă să treacă în percepția publică ca atare.

Din păcate nu sunt urmașii lui Oedip și nici nu realizează acest trist adevăr. „Eu am scos cinci volume de poezie” – zice unul, altul - „eu zece”! „A quoi bon ?” - aș îndrăzni a răspunde. Dacă nu e reverberație, strigătul creativ de Vezuviu sau lacrima pirostrită în geana iubitei, totul de o profundă trăire artistică… nu e Poezie!

De aceea am refuzat culant, de foarte multe ori, să scriu despre diverse cărțulii de „poezie”. Și o voi face în continuare. Fără supărare. Mai bine scriu sau discutăm despre altceva. Am ținut să fac aceste precizări de principiu, spre a-i descuraja pe cei ce vor dori să mă abordeze în acest domeniu, atât de sensibil și de drag mie și multora dintre noi: Poezia. Să renunțe. E mai bine.

Recentul florilegiu poetic al lui Victor Ştir – Amintiri de libelulă, Editura StudIS, Iași, 2016, este o pildă de Poezie – modernă, șocantă pe alocuri prin imaginile reliefate, scurt, dens, sec, în peniță fină și percutantă ca mesaj. Exemplu: ireconciliabila minciună dintre „doliu”, redus la rugăciune, pentru cel care nu mai e și „veselia” și „carnea tânără” ce coexistă cu obiceiul de înmormântare, „spectacol de râs”, „jucat modest”.

Este plăcut și chiar surprinzător să vezi atâta sensibilitate din partea unui excelent gazetar, confruntat cu tribulațiile vieții cotidiene. Poetul Victor Știr apare ca un răspuns-fulgurație la tot ce platitudinea, suficiența și derizoriul dimprejur îl obligă să suporte. Aș zice că este o manieră a sa de a se răzbuna. Rețin densitatea și profunzimea unor „definiții” poetice: „…va rămâne (…) desfătarea luminii / tivită cu moartea / îmbâtrânită / din liziera prunciei” (s.n.).

E pur si muove… „Pruncie” - de acolo de la începuturile-începuturilor este calea luminii, cale firească, inefabilă în necuprinsul ei de genune, dar descifrabilă de către poet în tivul morții ce „va să vie”. Sensibilitatea fermecătoare, aidoma frunzei ce nu cade, ci se așterne pe chipul lacului, nu poate să nu-ți trezească și ție uimitoare amintiri… „de libelulă”.

Metafora libelulei e definitorie pentru spațiul poetic conturat de Victor Știr în această culegere. O viață de o zi este o fulgurație a clipei universale ce nu se poate să nu ne fi surprins măcar odată și pe noi, desigur, fără expresie poetică, aceasta rămânând apanajul artistului creator. O secundă de iubire sau un gest al nașterii or stingerii.

Iată câteva exemple: „corpul ei/un penel/ce trasează/epura/razei străbătând/orhidee”; „tinerețea are statuie de frunze/ce înverzesc dimineața/și porumbeii hulubăie/a iubire bătând/din aripi/ritmul împerecherii”; „pământul digeră/în liniște/și totul pleacă/secret”; „țipătul slab ca de greier/se desface în cărări/arborele bietei tale vieți/neîngrijite(…) irizări de maci/devorați cândva/în elanul tinereții/timid o vioară/cântă recviemul/în grăunți mici”.

Poeziile volumului se caracterizează, în bună parte printr-un element structural, reluat aproape obsesiv, ca un laitmotiv: ochii. Iată câteva din variante: „ochi în care se ascunde lumina”; „ochi de culori șterse/de cenuși de flori/umbrite-n uitare”; „ochii erau pe mine”; „ochii limpezi”; „păun în ochiuri”; „ochii tăi/strugurii de sâni”; „ochii sunt căptușiți/de povești trecătoare”; „plantând ochi pe fiecare petală” și „ochii văd doar înăuntru”.

Referitor la structură, poetul nu se arată preocupat de o anume prozodie. Majoritatea poeziilor sunt redactate în vers alb. Spre amuzament, aș zice, se joacă cu metrica poeziei populare, uneori cu rimă încrucișată, în „maial la Năsăud”, o inspirație din viața „de la țară ”, de pe plaiurile someșene.

Victor Știr impresionează în acest volum prin multe ipostaze originale ale verbului poetic. Creează atmosferă, schițează portretul de „stare” al unei situații, al unei întâmplări. Scrie o poezie cu imagini uneori telegrafic prezentate, alteori reluate într-o manieră de realism italian. Nimic din ce a scris nu este livresc.

„Starea” a fost trăită, decantată și apoi redată în limbaj poetic. Poeziile nu se pot citi ca lumea dacă nu încerci să retrăiești momentele la care trimite Poetul. Nu e o lectură de simplă proză și nici de ziar. Dacă te vei apropia de textul său poetic cu răbdare și înțelegere vei avea bucuria să începi să înțelegi poetul. Vei trăi descoperirile Libelulei în fulguranta ei existență atât de efemeră, de o singură zi. Și chiar merită… Dacă îți place poezia.

Mircea Seleușan-Bătrânu