Profesor universitar la București, aproape septuagenar, istoric cu o activitate didactică prestigioasă ce durează de mai multe decenii, un scriitor prodigios cu nenumărate volume tipărite în țară, în Franța, Anglia și Germania. La modă, ”pe val”- cum se spune. Pentru unii pare superficial, prea ”comercial”chiar. Se exagerează. Cred că a învățat bine lecția de la maestrul Neagu Djuvara. Este doar o supoziție deoarece redescoperim aceeași manieră de tratare a istoriei, reluată și adaptată, ce-i drept, cu multă grație. Amândoi au făcut, fac, foarte mult bine ”Istoriei noastre” repovestind-o pe înțelesul tuturor, pe baza multor ”probe”, fie ascunse, decenii de-a rândul, fie mistificate din rațiuni /geo/politice, de conjunctură sau evenemențiale. Trei sunt cărțile care-l aduc în prim-plan pe Lucian Boia: România, țară de frontieră a Europei /ediția a IV-a 2012/ De ce este România altfel?/2012/ și Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine /2013/– Editura Humanitas, București. Din probitate, trebuie spus că a scris la fel de bine și despre hegemonia sau declinul Franței, despre tragedia Germaniei/1914-1945/. Ca și Neagu Djuvara, n-a ocolit nici abordarea dureroasei teme a Elitei intelectuale românești/1930-1950/.

Am optat însă pentru cele trei tomuri pentru că sunt foarte actuale și de un larg interes, pe deplin justificat – dovada: tirajul și edițiile repetate, numerosul public prezent la întâlnirea cu scriitorul-istoric la cele două mari târguri de carte din acest an. Ce anume le face deosebite? Înainte de toate doresc să precizez că sunt întru-totul de acord cu teza lui Lucian Boia din lucrarea Istorie și mit în conștiința românească/ ediția a VII-a 2012 - Ed. Humanitas, București/ potrivit căreia construcția istoriei noastre se axează pe doi piloni: primul - realitatea de necontestat a vestigiilor, a tuturor elementelor palpabile, de natură materială, descoperite și puse în valoare de arheologi, a documentelor autentice găsite și valorizate de cercetători, azi tot mai multe fiind date, în fine, publicității și al doilea – imaginarul ce volens-nolens ”îmbracă” realul frust și-i conferă o dimensiune nouă, hiperbolizată, făcându-l fie mai plăcut, fie mai urât. Dacă primul pilon rămâne axiomatic, imuabil, de tipul no comment /„place-nu- place, asta e!” – vezi, de pildă, mârșăvia pactului Ribbentrop-Molotov, cu tot cancerul ce l-a generat în 1940/, cel de-al doilea pilon a oferit și va oferi multe posibilități de interpretare. Simplu: o subiectivitate în fața altei subiectivități, pusă să judece un dat istoric, un eveniment sau o personalitate, nu va face decât să /re/producă un punct de vedere tot subiectiv. În acest sens, e de notorietate caracterizarea nedreaptă a lui Grigore Ureche făcută lui Ștefan cel Mare: „mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”. Cât de pertinentă e constatarea lui Lucian Boia: „Oamenii și comunitățile se deosebesc în mai mare măsură în imaginar decât în realitate”.

Românul este posesiv, latura sufletească fiind nu odată decisivă în luarea deciziilor, obsedat, aș zice, de persoana a II-a singular, „dumneavoastră” devine cu mare ușurință „dumneata”, fără nicio urmă de jignire./Vezi rugăciunile românilor și monologul implicit cu bunul Dumnezeu/. Nici Lucian Boia nu face excepție de la aceste trăsături definitorii ale românilor: „...Înfățișez acum cititorului ceea ce am eu în minte cu privire la fenomenul românesc, propria mea Românie” – recunoaște Lucian Boia , respectând coordonatele istoriei imaginarului, în prefața cărții România, țară de frontieră a Europei.

Interpretarea – fundamentată pe o impresionantă pregătire științifică și o bogată experiență de viață - este în esență cheia succesului la Lucian Boia și, în ultima analiză, câștigul nostru. Spune lucrurilor pe nume, aducând istoria la zi. Iată câteva aserțiuni: „Nomenclatura și, în genere, privilegiații comunismului și-au apărat din răsputeri privilegiile și se poate spune că au câștigat partida”; „proprietatea merge împreună cu puterea; de regulă cine o deține pe una o deține și pe cealaltă” sau „...principala obsesie a românilor sunt astăzi țiganii. În fața lor, românii se simt ca într-o cetate asediată. Le sunt atribuite aproape toate infracțiunile și crimele. Și par a fi pe zi ce trece tot mai mulți(...)Sunt cu siguranță mai numeroși.Dar încă și mai numeroși în imaginarul colectiv(...)„Țigan” ajungând să fie un termen peiorativ, țiganii insistă acum să fie numiți romi. Iar rom seamănă neplăcut de bine cu român. Cum să facă un străin o distincție atât de fină?”

Opțiunea curajoasă de a /re/așeza în Panteon pe Carol I, pe Regina Maria, reliefându-le fără parti-pris meritele istorice și culturale, de a discuta deschis în cadrul istoriei contemporane, despre Anii Iliescu, Constantinescu, Năstase și de Începutul perioadei Băsescu. Prin stil și manieră de abordare, România, țară de frontieră a Europei ca de altfel și Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine sunt mult mai aproape de pretențiile expozeului științific. Nota personală transpare mai rar, dar nu mai puțin șocant. De exemplu, plecând de la obârșia lui Ceaușescu, născut într-o casă amărâtă de la marginea Scorniceștiului, Lucian Boia conchide: „Ceaușescu a fost un marginal dintr-o familie de marginali”, sau vizavi de Europa: „națiunea rămâne incomparabil mai prezentă în mințile și inimile oamenilor decât Europa. Uniunea Europeană e un proiect grandios și debil totodată”. Imaginarul și strict opțiunea personală sunt însă la ele acasă în volumul De ce este România altfel?. Lucian Boia are un punct de vedere, clar exprimat față de tot ce ne nemulțumește sau ne frământă, ca români, ca națiune, sau țară, a Europei, din care, dintotdeauna am făcut parte. Nu tot ce spune place. Nici eu nu pot să fiu de acord, în special cu nuanța defetistă, nu odată pesimistă pe care o imprimă concluziilor. Este cartea ce a declanșat cele mai multe comentarii și controverse. Autorul se poate oricând salva sub pavăza etichetei: este vorba de un eseu și nimic mai mult. Mi-ar fi plăcut ca imaginarul pozitiv și nota optimistă să predomine. Poporul român atât de greu încercat de megalomania dictaturii ceaușiste, mai apoi de nesfârșita „tranziție” și acum de criza economică și de sistem are dreptul dat de la Dumnezeu la o soartă mai bună. Trecutul pozitiv îți reîncarcă bateriile și te ajută să ieși din impas. Regret, Liviu Boia nu ne oferă această șansă. De ce oare? Te las pe dumneata, cititorule, lecturându-i cărțile să dai un răspuns. Eu voi continua să cred până când Dumnezeu îmi va stinge candela că:

„Țara asta purtată pe umeri de răzeși și moșneni nu poate fi o țară întemeiată pe minciună! Peste toți există un Isus Hristos și o Măicuța Domnului care ne iubește și ne ocrotește!” - Nicolae Iorga.

Mircea I. Bătrânu