Absolut necesar, pentru a contrabalansa corul denigratorilor ce nici în aceste zile triste de doliu, nu a încetat!

Tânărul și talentatul istoric Tudor Vișan-Miu, din dragoste curată față de personalitatea MS Regele Mihai I, cercetând arhivele și naționale și regale, multe documente private și având nenumărate discuții cu martorii oculari, încă în viață, a reușit să reconstituie, cu claritate și competență, perioada de studii liceale a ASR Mihai I, pe atunci Mare Voievod de Alba Iulia. Cartea se intitulează La școală cu Regele Mihai – Povestea Clasei Palatine, și este tipărită de Editura Corint, în București.

Vreau să redau integral motivația lui Tudor Vișan-Miu, din prefață pentru că merită. „Ne întrebăm adeseori ce îi distinge pe regi și pe regine, pe aristocrați și pe boieri, ce îi face să fie diferiți și să poată reprezenta modele demne de imitat. Dincolo de zestrea genetică și de poziția socială, ceea ce impresionează la reprezentanții vechilor elite este educația (subl.ns.). Atenția față de felul în care se formează omul în primii ani ai vieții este semn al civilizației, al rolului conducător și al sentimentului datoriei față de ceilalți, dar și față de sine, sedimentate vreme de generații. Educația nu însemna, pentru reprezentanții nobilimii, doar acumulare de informații, ci și fasonarea unui caracter. Nu erudiția era unica țintă. Se căutau și dezvoltarea calităților morale prin educație religioasă, a simțului estetic prin contactul cu frumosul, interiorizarea manierelor elegante, perfecta mânuire a conversației de salon, dezvoltarea fizică prin practicarea sporturilor, obișnuirea cu rolul de protector și de model. Chiar și atunci când aluatul învățăcelului nu era cel mai fericit și când caracterul adultului se dovedea a fi îndoielnic, în general tot rămânea ceva : o oarecare eleganță, o grație a viețuirii chiar și în cele mai ingrate împrejurări, puterea de a răbda și rămâne vertical”.

Regele Carol al II-lea și-a făcut toată școala singur, la palat. E drept, cu profesori eminenți, dar singur. Când s-a ajuns la educația fiului său, Mihai, nu a mai lăsat ca lucrurile să evolueze tot așa. I-a constituit, pe perioada studiilor liceale o clasă aparte, la palat, de unde și numele de Clasa Palatină, dar nu oricum. Colectivul era format, firește din copii inteligenți, de bună condiție, de naționalitate română, maghiară, germană, din Muntenia, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, români, un sas și un ungur, din familii de ofițeri, funcționari, avocați, comercianți, țărani, industriași, miniștri, intelectuali de marcă, director de editură și scriitorul Duiliu Zamfirescu, chiar și factori poștali și un mecanic de locomotivă.

Clasa era heterogenă, un colectiv de 15 elevi, inclusiv Principele Mihai (nu 20, 30...). „O celulă” a societății românești, chiar dacă nu completă, suficient de edificatoare. I-a permis o cunoaștere și o socializare corectă Prințului Moștenitor cu toți reprezentanții structurilor demografice și ocupaționale ale țării. Dintre profesori trebuie să-i amintim pe Nicolae Iorga, Părintele acad. Nicolae Popescu – religie, Ion Conea, Christian Musceleanu, Enache Ionescu, Florica Musicescu ș.a.

Volumul realizat de Tudor Vișan-Miu este foarte complex, are tentația exhaustivului, raportat la structura și activitatea clasei. Rămâne un excelent document-suport, perfect valabil pentru ceea ce și azi, ar însemna un învățământ aplicat, în adevăratul sens al cuvântului. Interesante și incitante sunt, în mod deosebit, capitolele : „Cum a apărut ideea Clasei Palatine”, „Profesorii școlii de la Palatul Regal”, „Un trimestru la Sinaia, două trimestre la București”, „Lecțiile de sinteză” (nu acumularea seacă de informații, volumul acestora, ci aplicabilitatea și interpretarea argumentată a elevului este chintesența actului instructiv-educativ !), „Cercetășia: Gata oricând!” (ideea de voluntariat și datorie patriotică) și „Examenul de Bacalaureat de la Palatul Regal” (un examen adevărat de maturitate!).

Suntem așadar în fața unei cărți scrisă de Tudor Vișan-Miu, „un remarcabil tânăr de 20 de ani”, despre „copilăria și mai ales tinerețea marelui și bunului nostru Rege Mihai” pe care, din nefericire, îl vom conduce și noi azi, măcar imaginar, pe ultimul său drum.

Lascăr Zamfirescu, nepotul marelui scriitor Duiliu Zamfirescu, singurul încă în viață dintre elevii Palatini – l-am văzut aseară la Tv, în scaunul cu rotile, la Palatul Regal, luându-și adio de la MS Regele Mihai I – spunea: „I-am fost Măriei Sale coleg și prieten. Regele Mihai a primit în liceu o educație foarte bună(...)a ajuns să cunoască România mai bine decât oricine. Dacă îl cunoști cu bunele și relele lui, constați cum calitățile sale sunt mai numeroase decât defectele. Noblesse oblige!”

Bunul Dumnezeu să-l odihnească în pacea celestă pe Regele nostru MIHAI I, iar făptura lui, grație acestor cărți, ca cea de față, să ne rămână veșnic vie în memorie. Să ne mobilizeze întru revenirea la adevărata credință și morală creștină. E timpul...!

Mircea Seleușan-Bătrânu