Despre educație s-a scris și încă se scrie mult. Cu noimă și fără! Detest „tratatele”, cu excepția celor universitare, de bază. Mulți autori, „specialiști” în problematica școlii își dau cu presupusul într-un domeniu atât de sensibil și de grav, într-un limbaj arid, împănat cu neologisme, spre a masca de fapt subțirimea, diletantismul și superficialitatea CV-ului lor.

În funcție de orbită, adică apropierea de ministru, minister, președenție și guvern, te pomenești că „trăznitele lor idei” prind contur și devin... „noi și noi modificări la ciuntita, ciuruita și violata Lege a educației”! Și ne mai mirăm că am ajuns cu învățământul la „genunchele” broaștei ?! Înainte, sau după tăierea „pamblicii” – m-ar întreba hâtru, Grigore, un amic epigramist?

Ciprian Mitoceanu a realizat acest op amplu (445 pagini) intitulat: „Nu fugi, ÎNFRUNTĂ-I! – Ghid de supraviețuire pentru profesorii debutanți – varianta pentru gimnaziu” – Editura Narval, 2017. Scrisul i-a luat mult timp. A avut și momente de derută, fiind pe punctul de a abandona pur și simplu. Deziluzii, nemulțumiri, Doamne câte mai sunt pe „ogorul pedagogic” de azi...!

A fost bine că de fiecare dată a intervenit ceva ce l-a readus la masa de lucru și așa a realizat „ghidul” de față. Din biografia lui Ciprian Mitoceanu mai rețin, nu neapărat ca argument, ci ca și curiozitate: a studiat la Universitatea „Ștefan cel Mare” de la Suceava, unde a terminat secția istorie-geografie. Este deci profesor, pe acest tărâm umanist, de vreo două decenii, la nivel gimnazial. Este și scriitor.

A debutat în 2007 cu romanul „Colții”. Scrie proză, lungă, scurtă, aparținând genurilor horror, thriller, SF și mister, în limbile română și engleză. A mai publicat „Insula diavolului” și „Amendamentul Dawson”. Referitor la această carte și, desigur, la Ciprian Mitoceanu, surprind plăcut două constante: adevărul și sinceritatea.

„...Nu mi-am dorit niciodată să devin profesor. Chiar nu mi-am dorit. Mi se părea îngrozitor să te ocupi de niște copii dintre care cei mai mulți nu dădeau doi bani pe școală și ce anume le putea preda un profesor. Orarul fix ce îngăduie prea puțină libertate personală, programul monoton și repetitiv (ce mare satisfacție e să predai an de an aceeași materie, aceleași lecții altor copii?), salariile mici... Viață de Sisif modern, cu prea puține satisfacții și prea multe sacrificii. Un anumit stil vestimentar, o conduită rigidă în societate, un limbaj care stârnea mai degrabă ironia decât invidia. Da, așa îi vedeam pe profesori...”

Dincolo de tonul comic, ușor ironic, Ciprian Mitoceanu tratează problema integrării debutantului în învățământ cu toată seriozitatea și dorința de a se face util celor în cauză. De ce de „supraviețuire”? Pentru că sunt, îmi pare rău să o recunosc, „școli-tabu”, presărate peste tot în țară. Chiar și la noi în județ avem exemple. Se cunosc și nu vreau să le mai discutăm și aici. Sunt fie „școli de familie”, fie „de clan”, asta pe lângă cele de „elită”, unde „nu se intră”! Pur și simplu! Dacă, pe lângă toate „hârtiile” și „aprobările” de la „județ”, nu ai și „binecuvântarea” directorului școlii – citește, inclusiv primar, consiliu, șef de post... cu „cățel, purcel” etc.

Cel ce nu este agreat este împins „să plece”, „să greșească” etc. și până la urmă... pleacă! Ce să facă? Nu te poți bate cu morile de vânt... Aceasta-i varianta comodă. Chiar s-ar putea să ai noroc și să nimerești o catedră mai bună. Nu se știe!

Ciprian Mitoceanu îl învață pe tânărul dascăl să rămână, să se lupte! Să nu fie un laș. Va pierde înainte de toate în fața propriei conștiințe și a stimei de sine. Îi dau dreptate, după deceniile petrecute în slujba școlii.

Dacă ai valoare, trebuie să lași autobuzul să plece din stația de navetă, să te întorci și să te bați pentru locul tău în școală și în viață. De aceea sunt întru-totul de acord cu îndemnul lui Ciprian Mitoceanu: „Nu fugi, înfruntă-i!” Pe cine?

Pe elevii potentați ai comunei, ai locului, pe părinții lor care te iau de sus: „Știi tu măi băiețică, cine mi-s io ?!”, pe director, cu tot neamul lui local și zonal, dacă i s-a pus pata, dacă catedra ta, „ce-a pohtit-o” îl face să o vrea pentru „nepoțică”... sau altă ființă serafică. Of, și Uf ! De multe ori mă gândesc că nu mai scăpăm de aceste năravuri fanariote niciodată.

Ei bine, autorul vine cu un întreg arsenal, explicând, pe îndelete, debutantului ce are de făcut, când și cum trebuie să acționeze. Iată câteva din capitolele mai interesante ale „Ghidului”. Pleacă de la „Prima zi la serviciu sau cum să eviți concedierea înainte de angajare”, urmat de „Evită să te încrezi în director” și continuă cu „Capitol de lectură horror – cercul pedagogic”, „Planificările”, „Ține-ți gura!”, „Ai grijă la evaluare!”, „Evaluarea care contează”, „Nu fi anacronic”, „Nu te lăsa manipulat”. Sunt multe pasaje care te vor pune pe gânduri.

Deși nu sunt de acord cu autorul, țin foarte mult la cărți, mă atașez de ele, trebuie să recunosc că e și aceasta o soluție bună pentru următorul, adică pentru cel ce vine după tine: „Ghidul e călăuza la început de drum, la un moment dat o să consideri că te incomodează, că ai depășit etapa. Dă-l mai departe, oferă-l altui debutant. Nu e nicio supărare prietene! O să descoperi că poți zbura și singur. Chiar poți zbura singur!”

Ciprian Mitoceanu are dreptate din punct de vedere ontologic... E pur si muove ! Punct și de la capăt. Nimeni nu e buricul pământului, chiar dacă nu vrea să recunoască.

Mircea Seleușan-Bătrânu