Tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei româneşti este sărbătorit pe 24 februarie şi celebrează începutul primăverii. Românii numeau sărbătoarea Dragobetelui şi “Logodna păsărilor”, deoarece în această zi păsările se împerecheau şi îşi făceau cuib. În lumea satelor, această presupusă logodnă a păsărilor a fost adoptată simbolic de către oameni. Se credea că păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere până la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil şi în lumea oamenilor, precizează profesorul Ion Ghinoiu, pe www.crestinortodox.ro.

În aceasta zi, atingerile au un rol magic: în unele sate din România, s-a moştenit superstiţia conform căreia femeile trebuie să atingă mâna unui alt bărbat decât soţul lor, pentru a fi fericite alături de soţ întreg anul. Bărbaţii, la rândul lor, nu au voie să se supere pe soţiile lor căci le va merge rău tot anul.

Cine participă la sărbătoarea Dragobetelui va avea o sănătate de fier până la următoarea sărbătoare a iubirii şi va fi ferit în acel an de febră sau de alte boli cu “fierbinţeală”.

Se crede, de asemenea, că zăpada strânsă de fetele mari în seara de dinaintea Dragobetelor are puteri miraculoase: în tradiţia populară, fetele care îşi clătesc ochii cu apa obţinută prin topirea acestei zăpezi, îi vor cuceri prin frumuseţea lor pe bărbaţii iubiţi.

Ploaia de Dragobete e semn al unei primăveri timpurii şi frumoase iar cine aude o pupăză în această zi, va fi destoinic tot anul.

În satele din Ardeal, o importanţă deosebită se acordă, în această zi, vrăjilor de dragoste. „Bătrânele satului merg prin pădure, să caute o plantă numită năvalnic - un soi de ferigă mai mare. Înainte de a smulge această plantă, la rădăcină îi pun miere, zahăr şi făină. Adusă acasă, aceste plante sunt folosite pentru a face vrăji de dragoste, care să lege câte un fecior de fata în numele căreia a fost smulsă din pământ planta”, explică etnologul Janeta Ciocan, citat de Adevărul.

În dimineaţa zilei de 24 februarie, tinerii ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strângeau în braţe strigând “Dragobetele pupă fetele!”. Fetele adunau flori de primăvară pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele şi tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apă curgătoare. Există credinţa că cele care nu făceau acest lucru, rămâneau nelogodite.

În apropierea prânzului, fetele începeau să coboare în fugă spre sat. Această fugă era numită “zburătorit”. Flăcăii urmăreau fetele dragi şi acestea se lăsau prinse dacă tinerii erau după placul inimii lor. Avea loc o îmbrăţişare, urmată de un sărut, care semnifica logodna pentru cel puţin un an de zile. Mulţi părinţi aflau abia acum de simpatiile sau iubirile ascunse ale tinerilor.

Dragobetele trebuia respectat cu orice preţ: dacă nu se ţinea această sărbătoare, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, era semn rău dacă o fată sau un băiat nu întâlnea de Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau, se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.

Sursă: CrestinOrtodox.ro