Ortodocşii, romano şi greco-catolicii din Bistriţa şi de pretutindeni prăznuiesc azi două evenimente deosebite: aflarea Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul şi Înălţarea ei solemnă în faţa poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 335 - pe de o parte, şi aducerea Sfintei Cruci de la perşii păgâni, în anul 629, în vremea împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim - Biserica Sfintei Cruci, pe de altă parte.

Sărbătoarea a avut la început un caracter local şi era celebrată numai la Ierusalim, unde se păstra lemnul Crucii Răstignirii. Cu timpul, s-a extins şi în Constantinopol (secolul V), unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire şi dezvoltare, mai ales din secolul VII, când Sfântul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol.

Ziua Crucii din 14 septembrie vesteşte sfârşitul verii şi începutul toamnei.

În această zi se crede că şerpii şi alte reptile încep să se retragă în ascunzişurile subterane, hibernând până în primavara următoare, de Alexii, pe 17 martie. În lumea satelor există credinţa că şerpii, înainte de a se retrage, se strâng mai mulţi la un loc, se încolăcesc şi produc o mărgică numită „piatra nestemată”, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor.

De Ziua Crucii se strâng ultimele plante de leac (micşunele, mătrăgună, năvalnic) care se duc, împreună cu buchetele de flori şi busuioc, la biserică, pentru a fi puse în jurul crucii şi a fi sfinţite. Plantele sfinţite se păstrează în casă, la icoane, fiind folosite la nevoie în vindecarea unor boli sau la farmecele de dragoste.

Se crede că acum florile se plâng una alteia pentru că se usucă şi mor, iar cele ce înfloresc după această zi (brânduşa de toamnă) erau socotite flori ale morţilor.

Busuiocul sfinţit de Ziua Crucii se pune în vasele de apă ale păsărilor, pentru a le feri de boli, în lăutoarea fetelor, pentru a nu le cădea parul, şi la streşinile caselor, pentru a le feri de rele şi în special de trăsnete.