Sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul – considerat cel mai important și ultimul proroc din Vechiul Testament, cel care face legătura cu Noul Testament, menționat în cărţile sfinte ca fiind cel care a avut rolul de a pregăti oamenii pentru venirea lui Iisus Hristos – încheie ciclul sărbătorilor de iarnă, începute în 6 decembrie, cu prăznuirea Sfântului Nicolae.

Aproximativ 2 milioane de români îşi sărbătoresc astăzi onomastica, fiind botezaţi cu numele de Ion, Ioan, Ioana sau diminutivele şi variantele Ionel, Nelu, Ionică, Nică, Ionuţ, Onuţ, Ionela, Nela, Ionica, Oana. Numele Ioan (nume iudaic Iohanan, prescurtat din Iehohanan) semnifică „Dumnezeu s-a milostivit”, fiind, la români, unul dintre numele cu cea mai bogată familie onomastică.

Iisus Hristos însuși spunea că „între cei născuți din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan...”, motiv pentru care, în iconografie, este singurul sfânt reprezentat cu aripi de înger. Cu aproape șapte secole înainte de Hristos, profetul Isaia va profeți nu numai venirea lui Mesia, ci și apariția lui Ioan, spunând: „glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, drepte să faceți cărările Lui.”, Ioan Botezătorul fiind astfel numit Înaintemergător, pregătitor al căii Domnului.

Sfântul Ioan este considerat ocrotitorul pruncilor, iar mamele se roagă Lui în această zi pentru a naşte copii sănătoşi şi frumoşi. Tradiţia mai spune că cine nu este vesel de Sfântul Ioan va avea necazuri tot anul.

Pentru spor şi sănătate sătenii de demult respectau tradiţia de a se stropi cu agheasmă pe faţă, pentru a fi ocoliţi de boli în timp ce, o altă vorbă din bătrâni spune că, după această sărbătoare, se „botează gerul”: frigul se mai înmoaie şi vremea se mai încălzeşte.

Tradiția povestește că femeile au voie azi să-și facă de cap, pentru că doar azi sunt mai puternice decât bărbații lor, prin urmare nu le gătesc nimic şi nu-i ajută în gospodărie. Femeile se adună acasă la o „gazdă”, fac o petrecere cu lăutari fără să-i cheme şi pe bărbaţi, după care, ușor cherchelite, ies pe uliţă, îi prind pe bărbaţii întâlniţi întâmplător şi le cer câte o vadră de vin ca răscumpărare.

Cine nu este înarmat cu vin, de Sfântul Ioan, este aruncat fără milă în râu sau este „iordănit” și stropit cu apă – după cum spun bătrânii satului.

Se mai spune că pe 7 ianuarie, nu se consumă vin roşu, acesta amintind de martiriul şi suferinţele Sfântului Ioan, iar sătenii nu foloseau deloc cuţitul în această zi, ei preferând să rupă alimentele de la masă cu mâna.

Era interzis să foloseşti azi mătura, socotindu-se că mătura ar deranja liniştea morţilor şi, ca la orice sărbătoare importantă, este interzis spălatul rufelor, cusutul sau alte treburi casnice, la fel cum sunt interzise şi certurile.

Evanghelistul Ioan redă şi el mărturia Botezătorului care afirmă: „Cel ce m-a trimis pe mine să botez cu apă, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acesta este Cel ce botează cu Duhul Sfânt. Şi am văzut şi mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu” (în 1, 33-34).

Sfântul Ioan Botezătorul a început să predice în al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii. Menirea sa a fost să-şi pregătească poporul pentru primirea lui Mesia şi să-L descopere pe Acesta lui Israel, iar mesajul pe care Ioan Botezătorul l-a transmis a fost: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!”.

Este renumită povestea despre Irod, care la un ospăţ prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere, a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei. În acea vreme, Sfântul Ioan era întemniţat în castelul lui Irod pe care îl mustrase aspru pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era soţia fratelui său. În ura ei de moarte, Irodiada a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, să ceară drept răsplată pentru dansurile sale capul Botezătorului.

Proorocul Maleahi l-a numit pe Ioan Botezatorul „Îngerul Domnului”, pentru că avea să-I gătească calea (Mal. 3, 1), iar Mântuitorul recunoaşte că Ioan este „îngerul” de care a vorbit Maleahi (Matei, 11,10). Este numit înger întrupat pentru că el a ajuns să poarte în fiinţa sa semnele biruinţei asupra păcatului originar. Astfel, el nu-şi mai câştiga pâinea cu sudoarea frunţii, iar Evanghelistul Marcu povesteşte că „Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare din piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică” (Marcu 1,6). Această prezentare dezvăluie marele ascet din Ioan, care învinge în fiinţa sa înclinaţiile spre păcat şi devine vrednic să-l vestească lumii pe Hristos.