Dosarul care există la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii pe numele bistriţeanului Emil Hidoş (acumstabilit în Germania) avea 2.500 de file, din care a primit puţin peste 800 de file. “Când am fost la CNSAS şi mi-am văzut prima dată dosarul de urmărire, existau acolo 6 microfilme inclusiv din anul 1965 (pe când aveam doar 15 ani!). Dar de primit, am primit doar 17 file cu turnători din închisoarea din Aiud. Singura surpriză neplăcută din acest dosar de urmărire a fost că am recunoscut scrisul unei mătuşi... Nu vreau să-i dau numele, din respect pentru Mama... Cred că s-ar învârti în mormânt dacă ar afla cine l-a turnat pe fiul ei...” a povestit Emil Hidoş pentru Bistriţeanul.ro.

Simple instrumente sau pur și simplu vinovați?

Există voci care susțin că miliţienii şi anchetatorii de atunci erau simple „păpuşi” ale sistemului care executau un ordin și care nu pot fi socotiți vinovaţi ca indivizi, scuza generală fiind aceea că regimul politic opresiv le-a impus acel comportament bestial. Emil Hidoș consideră că lucrurile nu stăteau chiar așa.

La închisoarea de la Aiud aveau doi miliţieni, paznici de celulă – unul Plutonier STAN, de o răutate groaznică. „Luam bătaie de la el doar pentru că nu ne uitam frumos la el...” îşi aminteşte Emil Hidoş, în timp ce un alt gardian un anume plutonier MARCU, dovedea o bunătate extremă. „A mers de exemplu până acolo că ne-a dat o bucată de slănină să mâncăm din porţia lui de-acasă. Ca să înţelegeţi, bucata de slănină echivala cu existenţa, cu viaţa însăşi... Dar în acelaşi timp, el ar fi putu să fie arestat pentru aşa ceva.”

Se pare că şi la Bistriţa au existat persoane care au încălcat regulile sistemului torţionar: „La Bistriţa era un căpitan (E.I, nu doresc să-i fac public numele, pentru că încă trăieşte şi n-aş vrea să-i provoc neplăceri). Dar acest căpitan, la vreo două zile după ce Dumitru Isac mi-a pus microfoanele în dormitor, m-a întâlnit pe stradă, şi – ca în filmele de spionaj – mi-a zis să merg înainte, el mă urma în spate, şi m-a avertizat în şoaptă, de existenţa microfoanelor. Genul acesta de oameni cred că au riscat mult ca să îndulcească puţin din situaţia dramatică a acelor vremuri” a mai povestit bistriţeanul.

Colegii de detenţie...

Emil Hidoş îşi mai aminteşte că printre colegii de detenţie era şi Ioan Bodea, de 62 ani, din Arcalia, care a trimis o scrisoare la Bucureşti, “Către Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România” şi în care scria “Dragă Consiliule de Stat, vă rog să daţi pământul înapoi la ţărani, că de nu, va veni ţara peste voi şi va fi vai şi amar de voi...!” Pentru această scrisoare a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni de puşcărie.

Un alt bătrân de al cărui nume Emil Hidoş nu-şi mai aminteşte, de lângă Bacău, avea un fiu în Statele Unite care îl vizita în fiecare an. Într-un an s-a întâmplat ca bătrânul să fie sunat de nora lui, care l-a anunţat că, din motive de sănătate, nu vor veni în România, iar bătrânul, la crâşma satului, după ce a băut câteva pahare de rachiu, a început să plângă zicând “Vai de mine, nu mai vin Americanii mei anul acesta...” Se referea la fiul şi la nora lui, dar pentru acele cuvinte a fost condamnat la 6 ani de puşcărie.

Un alt coleg de puşcărie al lui Emil Hodoş a fost şi generalul de armată Ioan Şerb, acuzat de contraspionaj în anul 1971 şi de faptul că ar fi vândut secrete de stat ruşilor. Cu fostul general Ioan Şerb bistriţeanul Emil Hidoş a împărţit, pentru câteva săptămâni, aceeaşi celulă ca şi cu profesorul de limba română Dumitru Cepănaru din Bistriţa, închis pentru motive religioase şi condamnat la 9 ani de puşcărie (ca şi mama şi soţia sa, medicul Lia Doina Cepănaru).

Crăciun în puşcărie, colinde interzise

Emil Hidoş îşi aminteşte şi acum Crăciunul petrecut în închisoarea de la Aiud, în 1972... Cu câteva zile înainte, deţinuţii politici au fost anunţaţi de paznici că “începând din 22 decembrie şi până după 6 ianuarie, se aplică regula liniştii absolute... Nu că înainte am fi avut voie să facem gălăgie...! Şi atunci, prin căi numai de noi ştiute, am stabilit ca în seara de Crăciun să colindăm şi noi cu orice preț....”

Planul era să înceapă un deţinut, după care toată închisoarea să-l acompanieze. „Era un colind al nostru, pentru cei de afară... Iar în seara de Crăciun, aşa cum am stabilit, spre seară, profesorul Dumitru Cepănaru, din Bistriţa, a început, cu vocea-i de aur “O, ce veste minunată”. Dar după câteva secunde, brusc s-a oprit.

Toţi am înlemnit, crezând că s-a întâmplat ceva cu profesorul. Dar în liniştea care a urmat, s-au auzit nişte glasuri cristaline, de îngeri... Era un grup de copii care colindau afară… Într-o linişte absolută, am ascultat cea mai frumoasă colindă auzită vreodată… Apoi, după câteva secunde, poate minute (nu mai ştiu cât a durat exact), apoi s-a auzit un geamăt groaznic. Un fel de amestec între un geamăt de plâns, un geamăt de durere, un geamăt de disperare, de dor, de neputinţă… Nu-l voi uita niciodată... Dar a fost cel mai frumos colind pe care l-am auzit în viaţa mea....”

Într-un sfârşit, iertarea...

Emil Hidoş a avut parte de o anchetă în două “acte” – primul act, fără bătaie, “adică aproape două săptămâni s-au purtat frumos (atât cât se poate înţelege prin frumos în acele condiţii). Iar în al doilea act am luat o bătaie soră cu moartea...”

Datorită unuia dintre „turnătorii” lui, vreo 10 zile Emil Hidoş a fost bătut crunt, din oră-n oră, zi şi noapte – ca să le spună anchetatorilor unde a ascuns o staţie de emisie-receptie, care de fapt nici n-a existat decât în mintea turnătorilor Ioan Tămaş şi Vasile Bolbos, care l-au pârât la Securitate...

„Am înţeles că dacă doresc să fie deconspiraţi şi ceilalţi turnători şi dacă vreau să primesc o listă cu numele lor real, trebuie să fac o cerere specială. Dar n-am de gând să fac aşa ceva... I-am iertat...”