Când am decis să fac un material despre practicanţii de parkour din Bistriţa ştiam doar două lucruri, în primul rând văzusem filmele District 13 cu David Belle şi în al doilea rând eram convinsă că cei care fac aşa ceva sunt nebuni! Cum altfel poţi numi oamenii care stau într-un picior în vârful fântânii artezeiene din faţa Prefecturii sau care se caţără liber pe peretele pasarelei noi din Bistriţa? Cum poţi să le spui oamenilor care merg în mâini pe marginea unui bloc sau care folosesc pereţii unor clădiri ca şi trotuar?

O simplă cautare pe internet arată că parkour este o disciplină sportivă care te ajută să treci peste orice obstacol prin găsirea celui mai eficient şi mai rapid mod de a ajunge din punctul A în punctul B folosind doar mijloacele propriului corp. Practicanții acestei discipline se numesc traceur-i, iar antrenamentul include elemente din spațiul cotidian cum ar fi balustrade, copaci, clădiri.

Atunci când i-am întâlnit pe Dani, Nelu şi Bogdan (Boogy) recunosc că am rămas puţin uimită. Nu ştiu ce mă aşteptam să văd, dar parcă trei puşti foarte veseli, nici măcar atât de plini de muşchi cum te-ai aştepta şi cu rucsacii de la şcoală în spate, nu corespund imaginii unor huligani care se antrenează şi se pregătesc zilnic să nu fie prinşi de oamenii legii sau să se deplaseze cât mai repede dintr-un punct în altul.

Trei, Doamne, şi toţi trei

Au 17 şi 18 ani. Cel mai nou în branşă este Bogdan, cel mai mai tânăr dintre ei, urmează vărul său Dani, cel care l-a şi ademenit spre acest sport şi Nelu, el a fost primul care s-a apucat de pakour, chiar dacă mărturiseşte că nu ştia mare lucru despre asta atunci când a început. De fapt, nicunul nu ştia, au văzut filmuleţe pe internet, au văzut filme cu David Belle, considerat părintele acestui sport, şi au decis să facă şi ei asta.

„La început, un an, un an şi jumătate, tot ce am făcut era greşit, eram şi noi impresionaţi de ceea ce vedeam şi vroiam să facem lucruri spectaculoase. Ce am făcut noi atunci este periculos pentru sănătate, pentru că fiecare element trebuie să-l ştii face corect pentru a fi sigur. Dacă nu îl execuţi cum trebuie rişti luxaţii, entorse şi alte accidentări foarte rapide. După ce am intrat în contact cu practicanţi mai experimentaţi din alte oraşe la jamm-urile la care am fost, întâlniri naţionale la care participă oameni din toată ţara, am văzut cum trebuie făcute elementele şi atunci a început efectiv dezvoltarea noastră”, explică Dani.

Fiecare îşi cunoaşte limitele E ciudat să auzi nişte oameni de la care te aştepţi să fie obişuiţi cu membrele rupte că vorbesc despre siguranţă aşa că acest element revenea constant în discuţie. Din tot ce mi-au explicat am înţeles un lucru, deşi par inconştienţi atunci când execută acele elemente, de fapt îşi cunosc foarte bine limitele, cât de departe pot merge şi nu se avântă niciodată mai mult decât ştiu că pot.

„Au fost foarte multe momente în care am avut un obstacol în faţă, am zis că pot să-l iau. Porneam, mă apropiam de el şi când am fost acolo mă opream pentru că nu mă simţeam sigur, pur şi simplu ştiam că nu pot face acel lucru. Atunci când îţi cunoşti foarte bine corpul şi limitele, organismul reacţionează în concordanţă cu tine şi te opreşte atunci când nu poţi face ceva”, povesteşte şi Nelu.

E drept însă că prin antrenament şi persevernţă ajung în cele din urmă să facă lucruri pe care nu şi-au imaginat că le pot face.

„Acum putem face elemente care în urmă cu câţiva ani nici nu visam la ele. Eu am avut piciorul rupt foarte urât şi am făcut o pauză. Acest lucru s-a simit, lipsa de antrenament a dus la o involuţie a mea, acum trebuie să recuperez, să o iau din nou de jos”, spune Boogy.

Chiar dacă este un sport în toată regula, parkour-ul nu are concursuri oficiale şi este foarte greu de stabilit cine este cel mai bun în acest domeniu

„Parkour nu poate fi un sport de competiţie pentru că esenţa lui este altruismul. Noi ştim de exemplu că de multe ori este mai uşor să faci un element atunci când este cineva dincolo şi îţi spune că te prinde. Dacă ar fi un concurs ar dispărea partea aceasta”, explică tinerii bistriţeni.

„Fiecare traceur, aşa se numesc cei care practică parkour, are un stil al lui. De exemplu, eu mă bazez foarte mult pe viteză, Nelu pe forţă, în special cea a braţelor, iar Boogy este undeva la mijloc între noi doi”, spune Dani.

„Măi băiete ţi-am făcut scări!”

Întrebaţi despre ce spun părinţii lor despre acest sport, încearcă la început să schimbe subiectul, nu este foarte simplu să vorbească despre asta. Nici un părinte nu vrea ca propriul copil să-şi rişte sănătatea şi integritatea coporală, iar ei sunt cunştienţi de asta.

„Tatăl meu a practicat kyokushin foarte mulţi ani aşa că a înţeles pasiunea pentru sport. Totuşi, mi-a spus de multe ori să mă las. Atunci când îmi fac antrenamentele acasă obişnuiesc să ies pe o terasă şi să mă caţăr, atunci are tata o vorbă „măi băiete, ţi-am făcut scări”. Dar, una peste alta, cred că au înţeles”, spune Nelu.

În cazul celorlalţi doi băieţi situaţia e puţin mai complicată.

„Eu nu le-am spus alor mei ce fac până mi-am rupt piciorul. Atunci nu am avut încotro şi a trebuit să le zic. Nu m-au certat pentru că eram convalescent, dar l-au certat la schimb pe Dani. Noi suntem verişori şi atunci toate borcanele s-au spart în capul lui”, se amuză Bogdan. Recunoaşte însă că după ce şi-a revenit şi le-a spus alor lui că nu a renunţat la parkour au încercat să-l facă să se răzgândească şi că îl iau peste picior.

„Nu contează, m-am obişnuit şi am învăţat să trec peste. Îmi place prea mult ce fac pentru a da înapoi din cauza unor miştouri”, spune traceur-ul bistriţean.

În cazul lui Dani, părinţii ştiau de mai de mult ce face, dar spune că nu au fost probleme foarte mari, până atunci când a sărit toată familia în capul lui după accidentul vărului său.

„Nu îi spun totuşi mamei unde mă duc atunci când plec la antrenamente, pentru că nu vreau să se îngrijoreze. Nu pot garanta nimănui că nu mă voi accidenta tocmai în acea zi”, dezvăluie tânărul motivul.

Supereroi şi libertatea tinereţii

Atunci când i-am întrebat de ce practică acest sport şi de ce îl preferă în locul altora, mai ales că fiecare dintre ei a făcut alte sporturi, răspunsul unanim a fost acela că le oferă o satisfacţie şi o libertate la care au visat întotdeauna.

„Mie nu mi-a plăcut niciodată să primesc ordine, iar parkour-ul este un sport care deşi îţi impune disciplină, tu singur îţi stabileşti regulile, nu te obligă nimeni să faci sau să nu faci ceva”, susţine Nelu.

De cealaltă parte, Dani, artist din fire, mărturiseşte că cel mai mult îi place faptul că acest sport îi permite să-şi lase imaginaţia să zburde.

„Când eram mic îmi plăceau foarte mult benzile desenate cu supereroi. Acum mă gândesc că dacă ar fi să mă întâlnesc pe stradă cu mine, cel de acum zece ani, şi m-ar vedea ce fac reacţia lui ar fi: „Super, un supererou, aşa vreau şi eu să fiu când voi fi mare”, iar asta îmi dă o satisfacţie uriaşă”, se destăiniue acesta.

Şi Boogy recunoaşte că acest sport îl transpune într-o altă lume.

„Eu fac naveta cu trenul în Bistriţa la şcoală şi mereu când mă uit pe geam văd peste tot trasee şi un supertraceur care care peste case, prin copaci. La fel şi pe stradă, la tot pasul văd aşa ceva”, povesteşte şi Bogdan.

În prezent se pregătesc pe unde apucă, în oraş locul favorit este clădirea Finanţelor Publice, fântânile arteziene din oraş şi înainte era parcul municipal, iar împrejurul oraşului merg în poligonul militar de la Unirea şi în pădurea Codrişor, dar şi parcul de la Arcalia sau alte locaţii în care să aibă spaţiu cu obstacole. Deşi susţin că nu deteriorează nimic, au totuşi o problemă, cu paznicii locurilor în care se pregătesc.

„Unii paznici ne înţeleg şi ne lasă să ne facem pregătirea, dar alţii nu şi ne izgonesc în momentul în care ne văd. Ne-ar place foarte mult să avem un traseu amenajat, în felul acesta ceea ce facem noi ar putea deveni mai cunoscut şi poate ar încerca mai multă lume acest sport”, conchide Dani.

Vezi şi: http://www.facebook.com/photo.php?v=264128123667848&set=vb.100002119870636&type=2&theater

Foto: facebook