O minune cu un copil

Daniel şi Viorica, părinţii lui Sami, s-au îndrăgit din prima clipă în care s-au văzut. A fost o dragoste la prima vedere. Tocmai de aceea nu au stat mult pe gânduri şi în câteva luni s-au căsătorit.

După puţin timp de la nuntă, Viorica a rămas însărcinată. Sarcina nu a fost una uşoară, pentru că era nevoită să facă naveta de la ţară la oraş. Hrana era puţină şi de cele mai multe ori provenea din gunoi. În prezent tomberoanele sunt pline cu produse semipreparate care urmează să expire sau cu fructe şi legume pe care distribuitorii nu-şi mai permit să le pună pe rafturile supermarket-urilor. Pe vremea aceea, prin gunoaie nu găseai prea multe. Probabil nişte resturi de mâncare amestecate cu alte mizerii strânse de prin casă. Independent de toate greutăţile pe care le-a avut de îndurat, speranţa şi pozitivismul nu şi le-a pierdut niciodată.

În februarie '95, Samuel a scos capul la lumină. Probabil dintr-o eroare a medicilor sau pentru că era foarte slabă, Viorica a fost apăsată pe burtă în timpul naşterii şi băieţelul s-a ales cu o hemoragie internă. Nimeni nu a fost conştient de problema gravă, până la momentul alăptării când acesta a început să regurgiteze sânge. Medicii l-au luat imediat de lângă părinţii lui şi au început investigaţiile. Daniel, tatăl băiatului, era epuizat şi nu mai găsea destule cuvinte ca să-şi încurajeze soţia, aşa că prefera să fugă din spital și să se plimbe haotic pe străzile din oraș. Ştia că acesta era al treilea caz din Bistriţa cu diagnostic de hemoragie internă, iar copilaşii de dinainte nu au rezistat multe zile şi s-au dus prea devreme în cer ca să intre în corul îngerilor. Începea să-şi piardă încrederea, iar singura lui speranţă se agăţa de Dumnezeu. Şi-a pus cuvintele în ordine şi s-a rugat aşa cum a ştiut el mai bine, fără să știe că soţia lui făcea acelaşi lucru pe patul de spital. Inimile lor, deşi la câteva străzi distanță, s-au întâlnit pe tărâmul rugăciunii şi al dorinţelor nespuse cu voce tare.

Mare a fost mirarea medicilor care au constatat, după câteva zile, că băiatul e perfect sănătos şi nici nu se mai văd urmele vreunei hemoragii. Atunci, părinţii au înţeles că rugăciunile le-au fost ascultate.

Prin cântare spre încântare

Sami s-a dezvoltat şi s-a maturizat mai repede decât alţi băieţi de vârsta lui. Copilăria şi-a petrecut-o împreună cu fratele lui mai mic într-un adăpost improvizat din spatele casei bunicii. Mâncarea n-a fost cea mai bună, iar faptul că era copil, nu l-a scutit de munca grea. La doar 12 ani turna fundaţii şi făcea cofraje cot la cot cu tatăl său. Când îi întreba pe ai lui de ce nu poate să se joace ca şi ceilalţi copii, aceştia rămâneau muţi. Cum, cu ce cuvinte să-i explici unui copil că viața lui nu e la fel ca și a altora, că în familia lor, ca să supraviețuiască și să meargă mai departe, era nevoie să muncească cu toții, de la mic la mare.

Clasele a I-a şi a II-a le-a făcut la Şcoala Gimnazială nr. 1, a III-a la Şcoala Generală „Avram Iancu”, iar a patra la Liceul de Arte „Corneliu Baba” din Bistriţa. Am putea zice că Sami încerca să îşi găsească locul, că voia să experimenteze şi să cunoască cât mai mulţi copii. E doar o impresie, pentru că Sami nu încerca să găsească vreun loc în care să se stabilească, ci fugea de oameni, crezând că aşa poate să fugă şi de el. A avut o maturizare atât de fragedă şi de forţată, încât îi era teamă să se ataşeze de persoane şi de lucruri, fiindcă ştia că acestea sunt trecătoare în viața lui.

În schimb, s-a legat de muzică cu ochii, cu inima, cu vocea, cu sufletul şi cu tot ce înseamna fiinţa lui. Era mai mult muzică decât om. Mama lui a observat acest lucru şi pentru că a ştiut că are potenţial, din clasa a V-a l-a trimis la Liceul de Muzică „Tudor Jarda”. A cântat la clarinet timp de patru ani, lucru care l-a ajutat să-şi dezvolte foarte mult diafragma. A aflat acest lucru abia în clasa a IX-a când, după lungi insistenţe ale profesorilor, a optat pentru canto clasic. Muzica a fost mereu o joacă pentru el şi asta l-a ajutat să fie maleabil. E adevărat că la început i s-a părut ciudat să cânte falset, fiindcă până atunci nu-şi folosise decât vocea de piept. Totuşi, odată cu familiarizarea partiturilor şi a cerinţelor profesorului, Sami a reuşit să depăşească aşteptările şi să demonstreze că e un bas-bariton de o mare valoare. Toate premiile sale confirmă lucrul acesta. A primit atât de multe încât nu reuşeşte să le menţioneze pe toate. Printre cele mai importante se numără premiul I la Concursul naţional de interpretare a muzicii româneşti „Sigismund Toduţă” obţinut în 2012 şi 2013. Mai mult de atât, a cântat în Gala Laureaţilor şi a fost onorat cu premiul special pentru „Cea mai bună interpretare şi cea mai bună voce”. La concursul internaţional „Muzica pentru toţi” a adus acasă premiul II, iar de la Olimpiada naţională 2014 s-a întors cu acelaşi premiu.

Visează să frecventeze cursurile Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca şi într-o zi speră să cânte pe marile scene ale operelor lumii. Cele mai răsunătoare nume ar fi Düsseldorf, Royal Opera House din Londra şi La Scala din Milano. Dincolo de toate acestea, Sami este un tânăr normal, sensibil şi emotiv, cu frustrări şi complexe. Nu face din talentul lui o mândrie sau o chestiune prin care să îi facă pe alţii să se simtă inferiori. E modest şi ştie că la inima oamenilor se ajunge prima dată prin disponibilitatea pe care o arăţi faţă de ei şi prin faptul că îţi iei din timpul tău ca să li-l oferi lor.    

Părinţii nu au avut posibilitatea să-i dăruiască un palat în care să stea, o grămadă de haine la modă sau lucruri materiale pe care colegii lui le aveau. În schimb, au ştiut să-i arate înţelegere, iubire şi susţinere în fiecare situaţie. L-au lăsat să facă alegeri proaste, să eşueze şi apoi să se ridice cu propriile forţe (timp în care îl împingeau de la spate), pe care le primea atunci când se punea cu inima mai aproape de cer. Astăzi, Samuel stă în picioare, iar la baza existenţei şi a evoluţiei lui sunt multe eşecuri care l-au dus mai aproape de îndeplinirea unui vis. Se poate ca numele de Barani să nu fie al lui, dar şi-a creat o identitate atât de profundă şi vizibilă, pe care nu i-o poate lua nimeni.

Samuel Barani nu este un caz social care pune în evidenţă o poveste tristă de viaţă, ci un om cu un talent care trebuie încurajat. Vrea să zboare cât mai sus și noi îi putem da aripile. Muzica pe care o face şi o transmite celorlalţi, are mereu o aură de mister. Ca să-l cunoşti, e nevoie să ieşi din confort, să citeşti printre rânduri şi să-l asculţi cântând. Atunci când începe să cânte, transmite mai mult decât atunci când vorbeşte. Trăiește prin cântec şi cine îl ascultă îşi recapătă pofta de viaţă.

Samuel Barani e un visător care cântă, un realist care luptă să trăiască frumos şi o inimă deschisă să ofere şi să primească dragoste. El este speranţa de azi a generaţiilor de artişti adevăraţi de mâine. Poate fi un vis al nostru, al bistriţenilor care i-au pus aripi pentru a-i susține zborul spre o carieră pe măsura talentului.