…şi vine o vreme când ţi se fâlfâie de soarta întregului oraş şi de cei care mint, de cei care urlă, care se grăbesc sau care împrăştie ură din instinct, fără să clipească… şi ţi se fâlfâie de impostorii care nu visează, de proştii care nu înţeleg, de idioţii care nu simt, de cei ce năruie totul în jur sau care, cu un gest, cu un urlet, cu o scuză transformă totul în dezastru…

…vine o vreme când ai da orice, tot ce ai, numai să urmăreşti cu lacrimi în ochii prea obosiţi – o fiinţă precum Samen Kalfa, care cântă sprijinită într-o carte de poeme turceşti scrise pentru câteva suflete, pricepute de şi mai puţine, despre care povesteşte că s-a apucat s-o citească pentru a vedea ce se întâmplă (ca atunci când ştii sigur că ceva urmează să se întâmple atunci când pui mâna pe o carte de poezii)…

...o fiinţă care şopteşte cu răscolitoare seninătate şi îţi dă de înţeles că respiră muzică până în vârful unghiilor, până în ultima picătură de sânge care curge în vene, bre iluminatule, care fugi doar ca să stai locului, care eşti găsit doar ca apoi să te topeşti iar în văzduh sau care şopteşti ca să înlocuieşti cumva răcnetele din jur…