E imposibil să nu tresari când vezi la televizor traficul de coşmar din Cluj sau reporterii şi fotografii veniţi în gară să-i fotografieze pe turişti coborând din trenuri şi contribuind plenar la înălţarea economiei locale… E imposibil să nu te minunezi de faptul că 400 de poliţişti sunt implicaţi în campania “UNTOLD în siguranţă” (similară campaniei “Vârsta a treia în siguranţă, Paşti sau Crăciun în siguranţă) şi e lăudabil că organizatorii (sprijiniţi flagrant de bani publici şi interese politice, după cum se bârfeşte pe la colţuri) s-au gândit, pentru prima dată în România, în cadrul unui festival – inclusiv la un spital de campanie, cu o capacitate de 30-40 de pacienţi, cu puncte medicale amenajate pe Cluj Arena şi echipe mobile de paramedici care patrulează tot perimetrul festivalului…

Între timp, la Sîngeorz-Băi a început Roland Jazz Festivalul cu doar câteva zeci de spectatori iar la Bistriţa s-a încheiat o ediţie jubiliară a festivalului Nunta Zamfirei – cu mii de spectatori la început şi la sfârşit, mari spaţii goale între cele două puncte cardinale, artificii întârziate mult peste limita răbdării unora, zgomot şi culoare, multiple complimente livrate între muzicieni, invitaţi şi organizatori – pe alocuri suspect de dulceag şi insistent…

Nu s-a pomenit la Bistriţa (şi nici nu se va pomeni prea curând) o analiză lucidă sau măcar serioasă a numărului real de turişti atraşi de X sau Y eveniment local. Pentru că la noi curg toate de la sine – multe evenimente par să fie făcute din inerţie, la întâmplare, mai mult sau mai puţin accidental şi conjunctural.

Din câte ştim – doar două sunt festivalurile în judeţ care par limpede axate şi interesate de atragerea unor turişti, care au cuprins şi acest segment în preocupările organizatorice – iar unul dintre ele – Basm Festival, după doar două ediţii de vară şi una de iarnă – pare, deja, pe cale de dispariţie – fiindcă organizatorii vor să plece cu el din oraş, din lipsă de interes sau minim sprijin oficial…

Paradoxal, toţi ne dorim altceva de la administraţie, toţi comentăm că vrem alt gen de politică – dar pentru că e o curvă, nu îndrăznim să ne implicăm sau să ne legăm la cap cu aşa ceva, toţi ne dorim curăţenie pe scară, dar nu măturăm pentru că avem femeie de serviciu, toţi visăm finalul de drum fără să mai punem la socoteală primele buturugi, sau, şi când le punem, ne sictirim prea repede, toţi vrem să plecăm naibii din Bistriţa, din România, dar…

Pentru ca muzica clasică să existe la Bistriţa a fost nevoie de aproape 20 de ani de muncă îndârjită, poate rugăminţi, poate nervi, poate linişte dusă pe apa sâmbetei, poate frustrări, poate compromisuri, poate tristeţi că şi după 20 de ani încă există seri cu doar 15-20 de oameni în sală, oricât de buni ar fi muzicienii.

Pe de altă parte, farmecul misterios al unei întâmplări nu stă neaprat în numărul mare de spectatori, în interesul sau ajutorul oficial, căci bucuria poate să fie imensă, energia palpabilă, emoţia copleşitoare şi într-un grup restrâns de prieteni – cum s-a întâmplat cu Poezia la Bistriţa sau Conferinţele de vară de la Telciu…

Şi, din fericire, oricât de vicios ar fi cercul, oricât de viciată (atmo)sfera – încleştarea între cei vechi şi cei noi va pâlpâi întotdeauna, aşa cum suntem ceea ce mâncăm, aşa cum respirăm ceea ce gândim, aşa cum destinul unor tineri creatori este altundeva, departe de casă, de false elite / turnuri de fildeş / dileme…