Milioane de români (dar nu numai) au urmărit cu sufletul la gură finala de tenis feminin desfășurată ieri după-amiază la Roland Garros... O încleștare uluitoare între două sportive aflate pe culmile puterii, ale atenției, ale încordării – o luptă în care s-a icnit, s-a urlat, s-a zâmbit, s-a plâns, s-au tocat nervi, s-au înregistrat reveniri spectaculoase, gesturi sportiv agresive, înfrângeri, mici dar sclipitoare victorii, apoi pierderi, nuanțe neobservate sau detalii care au emoționat sau au stârnit lacrimi și – așa cum numai într-o competiție sportivă se întâmplă – multiple lecții mărunte din care ar fi putut și românii (și bistrițenii!:) să învețe câte ceva...

Dincolo de isteria colectivă care a cuprins țara în ultimele zile dinaintea finalei – țesută pe aceleași ccordonate șablon – cu replici amintind de mândria națională și de felul în care Simona Halep ne reprezintă (în ciuda faptului că nu am contribuit cu aproape nimic la succesul ei de acum) – dincolo de patriotisme locale mai mult sau mai puțin justificate – rămâne certitudinea că uneori, chiar și atunci când pierzi, în realitate câștigi... Așa cum alteori, atunci câștigi, în fapt, în fond, în interior – ai fost învins...

(„Ce meci... Nu pot să cred! Am fost atât de aproape! Sunt dezamăgită şi în acelaşi timp... fericită! Vă iubesc enorm, românilor! P.S. Congratulations, Maria Sharapova!” a scris Simona Halep pe Facebook, imediat după meci... )