Din când în când, atunci când se întâmplă, urmărim scena cu mult amuzament: un tătic iese de pe poarta grădiniţei cu prichindelul, traversează razant curtea grădiniţei spre capătul ei, ajunge într-un punct anume aproape de gardul care delimitează curtea grădiniţei de o clădire sediu de firmă, îl ridică pe copil, îl pasează cuiva peste gard, probabil mama, apoi se înalţă şi el graţios şi sare gardul, evitând, în acest fel, să ocolească inutil – să parcurgă un drum de câteva sute de metri bune. Economiseşte, cum ar veni şi spaţiu şi timp.

¤¤¤¤¤

Vrem să gândim pe cont propriu – afirmă psihologul Mircea Miclea într-un interviu de poveste acordat publicaţiei pressone.ro – dar nu suportăm consecințele acestui demers şi ne închipuim că efectele negative la care s-a ajuns se datorează altora – celorlalţi!

„Ca să fim sinceri cu noi înșine, ar trebui să fim consecvenți. Dacă vrem să gândim pe cont propriu, trebuie să ne asumăm și consecințele gândirii pe cont propriu. Și nu să dăm vina pe alții...”, mai spune Mircea Miclea, amintind că deseori, când ratăm sau pierdem o oportunitate, ne vine parcă mai la îndemână să acuzăm pe altcineva.

Este clasicul mecanism de apărare al ego-ului care ne împinge să nu mai vedem bârna din ochiul nostru, ci paiul din ochiul celuilalt. Erorile pe care le facem, emoțiile negative pe care le simțim le atribuim celorlalţi şi în felul acesta scăpăm de responsabilitatea de a da socoteală...

Din păcate, fără responsabilitatea asumată ritmul de învăţare şi progres este şi el, mai lent. Nu ne recunoaştem greşelile și, în consecinţă, nu mai facem nimic ca să îndreptăm cumva situaţia... Plutim în greşeală...