Conversaţie aprinsă, între două mămici, în apropierea unei case de marcat, la un supermarket, despre înscrierea în clasa pregătitoare. Una dintre ele optase pentru un liceu de prestigiu, dintr-un soi de ambiţie şi tradiţie a familiei. Cealaltă – milita insistent pentru Liceul de Arte.„Dar artiştii mor de foame, dragă!?”
„Nu-i adevărat, dragă, nu moare niciun artist de foame! E prejudecata noastră idioată că dacă face copilul mate şi română la greu, imediat o să aibă şi ce să mănânce. Dar e fals. Eu vreau ca fiică-mea să aibă parte de relaxare la şcoală, nu să fie îndopată de culegeri şi concursuri din primele luni de şcoală cum am văzut la vecina mea care...”, replica cealaltă şi, în timp ce-şi umplea coşul de cumpărături cu pungi de tăieţei şi conserve, îi explica tovarăşei de cumpărături cum se dezvoltă prin artă nu doar imaginaţia, ci şi creativitatea, şi spiritul de observaţie şi simţul artistic – pentru că toţi avem nevoie de lucruri frumoase în jur, pentru că arta a evoluat între timp, nu trebuie să fie toţi mari pictori ca domnul Lupşe (care apropos! Este cetăţean de onoare al oraşului şi al judeţului, mi se pare!), poţi să te faci architect sau scenograf, poţi să alegi grafică publicitară (şi tu ştii cât câştigă ăştia din publicitate!?) sau design vestimentar sau design de interior, poţi să amenajezi interioare de case luxoase sau poţi să faci desene şi ilustraţii de reviste…!
„Şcoala primară este peste tot la fel. Peste tot învaţă să scrie şi să socotească. Numai că la Arte parcă e mai colorat totul, mai senin şi mai liberă mintea…"
„Lasă, tu, că de desenat şi de cântat se poate face oricând şi oriunde, numa' să-i pui copilului un creion în mână şi desenează el singur... Important e să facă şcoală, întâi, şi abia apoi pasiunile..."
„Nu, nu-i aşa, că atunci când îţi aminteşti tu să-i dai ceva de desenat sau de cântat, el săracu' e gata îndobitocit şi stresat de olimpiadă şi alte asemenea prostii... Şi nu mai ştie să facă nimic altceva...”
Nu ştim exact cum s-a terminat disputa între mămici, fiecare fiind absorbită de propriile argumente, fiecare convinsă că are dreptate şi fiecare mânată în „luptă” de ideea de bine pentru odrasla care urma să înceapă în curând o nouă etapă în viaţă… Sperăm doar să fi ales (orice au ales) cum trebuie, pentru ca, peste ani de zile, să nu aibă de-a face cu regrete tardive că au modelat strâmb sau diform destinul unei fiinţe…