Se întâmplă şi la case mai mari. Uneori simţi greşeala de departe, o vezi apropiindu-se şi nu reuşeşti de nicio culoare s-o eviţi. Şi o comiţi! După care devine vizibilă în faţa prietenilor, a vecinilor şi a blocului. Apoi află toată strada, cartierul, oraşul şi, inevitabil, judeţul. Îţi vine să intri în pământ de ruşine.
Apoi te enervezi iar furia îţi întunecă de tot ultima brumă de raţiune şi în loc se instalează planurile de răzbunare. Pe cei care au generat nenorocita aia de greşeală. În fond, nici prima, nici ultima. Nici măcar atât de mare încât să te dai cu capul de pereţi. O greşeală izvorâtă de fapt dintr-o intenţie onorabilă. Cât de cât.
Dar te simţi totuşi ridicol. Trist şi abătut. Şi promiţi că n-o să mai faci niciodată aşa ceva. Sau că n-o să se mai repete în viaţa vieţii vieţilor tale. Numai să fii iertat şi împins, teleportat, azvârlit înapoi în dimensiunea de dinaintea greşelii. Ca şi cum ea nici n-ar fi existat niciodată. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi totul poate fi “ca înainte”. Care înainte...?
Culmea şi paradoxal – specialiştii spun că ar fi cazul să încercăm să ne dezvoltăm chiar un obicei de a ne savura greşelile, să ne bucurăm atunci când descoperim care capricii anume ne fac să greşim... “Apoi, după ce aţi savurat toate beneficiile unei greşeli, o puteţi lăsa în urmă, mergând mai departe spre următoarea oportunitate. Dar asta nu e suficient: ar trebui să căutaţi în mod activ oportunitatea de a face greşeli mari, doar pentru a vă putea reveni în urma lor”, îndrăzneşte să afirme Daniel Dennett, profesor, filozof, specialist în ştiinţe cognitive şi totodată unul dintre cei mai importanţi gânditori contemporani, considerat de New York Times “poate cel mai citit şi mai dezbătut filozof contemporan american”...
Ei, nici chiar aşaaa!