Abia dacă şi când îţi urmezi instinctul (inima, voinţa sau setea de cunoaştere – cum spun autorii motivaţionali prea bine intenţionaţi) ai şansa să-l descoperi păşind agale printre copaci pe nenea Ştefan Cristi – cu fluierul său misterios care cutreieră atmosfera din parc – dar nu oricând, pentru că nu vine aici decât atunci “când e vremea frumoasă şi bună”…

Are 77 de ani bătuţi pe muchie, este din Poiana Ilvei dar locuieşte la Bistriţa, "în garsoniera numărul 14 dinsus de Han", are 640 de lei pensie şi exact când te pregăteşti să-l compătimeşti cu o replică “vai de mine! aşa de puţin!?” el îşi ridică braţul şi privirea încântată – E mult! Mă descurc binişor, să ştiţi! Şi îi mulţămesc lui Dumnezeu că mi-a dat ureche muzicală! Şi talent! Şi un pic de voce…!”

Cântă pricesne bisericeşti (“cum cânta regretata Valeria Peter Predescu”) sau cântări de joc cui se nimereşte să-l asculte. Nu vrea neapărat bani – dar dacă îi dai, nici nu-i refuză (“care cât are, câte-un leu, doi”) şi se laudă că a cântat o vreme chiar şi cu Trişcaşii din Leşu Ilvei.

“Eu, pe la Poiana Ilvei m-am născut, tot cu oile, cu mieii şi cu vacile am umblat la păscut… De la 12 ani cânt tot la fluier. La claniret aş fi vrut să cânt, dar e mai complicat, acolo tre ’ să ştii să pui toate zece degetele, îţi trebuie şcoală ori eu – tot cu oile cu mieii şi cu vacile…”