Vine o vreme, în viaţa oricărui bistriţean autentic şi european, o vreme de mare cumpănă sau îndoială, în care paşii îl poartă, inevitabil, spre margine, spre Codrişor, spre râul Bistriţa care în vechime traversa oraşul, secţionându-l inegal: râul cu ape învolburate care aumereu culoarea înecului, vorba unui gânditor celebru...
Toate apele au culoarea înecului, spunea nemuritorul Cioran, fără să fi văzut vreodată Bistriţa noastră cea verzuie şi frumos curgătoare ca cristalul – şi fără să-şi imagineze nicio clipă liniştea misterioasă care îl cuprinde pe orice bistriţean de bine – atunci când stă locului, pe cimentul sau marginea de beton crăpat – şi meditează, în voie, nestingherit de nimeni – la situaţia foştilor şefi ai poliţiei bistriţene sau la debandada care se lăţeşte în jurul cardurilor de sănătate care se încăpăţânează să nu funcţioneze, la complexul şi încurcatul concept “Vitalia” care ne va tot bântui vreo 20 de ani de acum înainte, la starea drumurilor bistriţene sau a fostului cinema 23 August…
Şi orice bistriţean autentic sau măcar european îşi dă seama, admirând malurile – curate! – ale Bistriţei – că duse sunt pe apa sâmbetei vremurile miraculoase în care apa era transformată în vin, pentru că acum avem la îndemână doar reversul medaliei, cu vinul care se transformă în apă…
Şi că este regulă – încă de pe vremea lui Pitagora – că niciodată nu e cazul să tulburi o apă care stă naibii pe loc sau un popor bine înfipt în sclavie. Decât dacă vrei cu orice preţ s-o încurci...