Este suficient să ieşi într-o dimineaţă – din întâmplare sau din cine ştie ce potriveală a destinului – la o plimbare pe malurile Şieului, ca să constaţi că există fiinţe care abia se ţin pe picioare, care în viaţa lor n-au visat să se îndoape cu delicatesele la care avem noi acces, care sunt condamnate la o viaţă revoltător de scurtă dar care – cu toate acestea – îşi permit luxul de a-i sfida pe bitriţeni cu tot soiul de comportamente uimitoare.

Îşi permit să facă ceea ce (aproape) niciun bistriţean nu mai reuşeşte – nu mai are putere – răbdare sau talent – să facă. Îşi permit ceea ce tot mai puţini dintre noi îndrăznesc să viseze.

Adică să stea pur şi simplu locului şi să privească îndelung cum curge apa. Eventual să se întrebe la ce naiba se gândeşte apa când curge aşa fără milă. Sau, în cel mai nefericit caz, să se întrebe retoric şi filosofic totodată – încotro sfârşeşte atâta amar de apă şi cine este responsabil de existenţa ei...

Cei care s-au nimerit zilele trecute pe malul Sieului spre Şintereag încolo – au avut ocazia să surprindă, între altele, inclusiv o libelulă verzuie, agăţată de un fir de iarbă şi petrecând acolo ore întregi, cu ochii încremeniţi asupra apei care a curs fără oprelişti la vale... Iar unii dintre spectatori ar fi fost în stare să jure că privirile acestei fiinţe îndreptate parcă şi asupra Bistriţei sau a bistriţenilor, din când în când, aveau, pe alocuri, vagi accente sfidătoare...