În timp ce pe Facebook se sărbătoresc 25 de ani de internet, iar occidentalii mulţumesc pionierilor care au contribuit la crearea unui mediu "mai interconectat”, bistriţenii se străduiesc să găsească soluţii la delicata problemă a gunoaielor iar la Telciu, acolo unde eternitatea nu face nici un pas greşit, se discută despre teatru politic:
În timp ce pe Facebook se sărbătoresc 25 de ani de internet iar occidentalii le mulţumesc lui Sir Tim Bernes-Lee şi altor pionieri în domeniu “pentru că au contribuit la crearea unui mediu mai deschis şi mai interconectat” – unii dintre bistriţenii mai nostalgici din fire îşi amintesc şi acum de faimoasele defilări de Ziua Naţională a României, care se celebra pe 23 august pe toate stadioanele şi şoselele patriei – iar la Telciu – acolo unde eternitatea nu face nici un pas greşit, vorba unui prieten – se discută în aceste zile, la Şcoala de Vară, despre cum se manifestă teatrul politic la periferia Europei.
Regizorul David Schwartz, de la Universitatea Babeș-Bolyai, a prezentat ieri un scurt istoric al teatrului angajat din România în contextul tranziției post-socialiste – în timp ce duminică, într-o rezervă a restaurantului Hovrea a prezentat celor interesaţi printre care s-au strecurat şi vreo 15 persoane din Telciu – piesa “Sub pământ. Valea Jiului în tranziţie”.
S-a folosit un decor minimalist care a ajuns cu vârf şi îndesat pentru a recontura un întreg univers (plin de umor, pe alocuri, apăsător, dramatic şi copleşitor) a unor mineri şi foşti mineri. S-a evocat istoria zilelor de aur din Valea Jiului, dar şi dezastrul şi pustietatea care există acum – în interiorul unor personaje precum casnica pensionară pe vremuri croitoreasă la Bucureşti, salvatorul din mină care nu a reuşit să salveze pe nimeni din subteran, paznicul care păzeşte minele pustii de acum, blazat că se fură cărbunii dar şi fierul vechi, hoaţa care se roagă pentru un loc de muncă, minerul pensionar care a muncit 35 de ani sub pământ îşi aminteşte de viaţa de brigadă din anii ’80 dar şi copiii care povestesc ce se vede pe fereastra lor, ce şi-ar dori de la domnul primar, cum îşi închipuie viitorul acestei zone din care toată lumea visează să plece ...
“Părinţii mei au venit în 46 aici, în Vale. Tata a fost mineri, eu şi fraţii mei am lucrat la mină, toţi am ieşit la pensie de la mină. Mama a fost casnică, era moaşă, a fost o femeie micuţă, grasă, nu s-a văitat niciodată c-o doare ceva, a fost o mamă deosebită şi a murit la 50 de ani. În ‘78 m-am înscris la Staţia de Salvare, trebuia să faci o lună de zile ca un fel de practică. Până în 1994 am participat ca salvator la acţiuni de salvare. Am fost şi la explozia din Livezeni, când au murit vreo 90 de oameni, pentru că erau şi militari în mină... Am fost ca salvator la scoaterea victimelor din subteran... Nu am reuşit să scot niciun om viu din subteran...” mărturiseşte unul dintre personaje.
Alături de actorii Alexandru Potolocean, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu şi Andrei Şerban, din echipa spectacolului fac parte şi Mihaela Michailov, muzica este semnată de Bobo Burlăcianu iar de documentare s-a ocupat regizorul din Bistriţa – Vlad Petri.
Regizorul David Schwartz a admis, în discuţia care urmat după spectacol, că miza unui asemenea spectacol este “umanizarea” acestei categorii sociale marginalizate sau prezentate drept o specie de brute care nu gândesc – dar şi că a primit multe înjurături pe facebook pentru această piesă. Actorii s-au documentat în Valea Jiului timp de o lună de zile, povestind cu minerii de acolo, scormonind după poveştile lor de viaţă, coborând chiar şi în mină pentru a se convinge de condiţiile în care s-a muncit acolo şi apoi încercând să-i convingă pe oamenii de-acolo să vină la teatru.
S-au jucat aproximativ 18 spectacole în oraşele miniere de pe Valea Jiului – uneori doar în faţa unui public format din 5 persoane, alteori în faţa a 200 de spectatori, s-a jucat la Bucureşti (unde actorii şi regizorul s-au izbit de reacţiile clişeu ale unor spectatori convinşi că “totuşi, aceşti oameni nu vor să muncească!”) şi la Cluj.
Potenţialul vine dinspre cei nehotărâţi, doar în mintea acestora se mai pot dărâma din clişeele cu care suntem obişnuiţi să privim realitatea – consideră regizorul David Schwartz – iniţiatorul Gazetei de Artă Politică şi cel care a adunat în jurul său o mână de artişti – convinşi că toată arta este politică sau că merită propusă publicului şi promovată acel tip de artă care îşi asumă un rol socio-politic...