Privită de jos în sus, dinspre asfaltul trotuarelor spre înălțimi, de la streașina casei – sau a blocului spre norii multicolori care cotrobăie înălțimile – Bistrița devine fermecătoare și chiar tulburătoare!

Pălesc în fața unui asemenea peisaj toate detaliile nesemnificative și dintr-o dată nici nu mai contează că amenzile de circulație pot ajunge până la 9.000 de lei sau că apa a devenit la Bistrița mai scumpă decât la Cluj sau că Ioan Țintean pur și simplu nu vrea să fie coleg cu Ioan Oltean sau că – năucitor – cineva sare din tractor după brichetă și este izbit de o altă mașină care se nimerește în momentul nepotrivit, în locul nepotrivit...

Pălesc asemenea detalii, mai mult sau mai puțin dramatice, pentru a ieși la lumină altele – celelalte – esențialelele care generează, pe alocuri, întrebări existențiale de genul: dacă ne trec prin minte mai insistent cuvinte precum „Răsăritele de soare face capul să te doare” – se cheamă că încurajezi vorbirea stâlcită și că mai pui o cărămidă la limbajul dezastruos care se practică azi? Dar în cazul unui eveniment care se derulează sub ochii tăi apatici este mai important să dezvălui aspectele iritante sau să te concentrezi mai bine la cele luminoase? Să-i faci de râs sau de minune? Să dai din mână a lehamite sau să scormonești după stropul pozitiv rămas pe fundul paharului...? Câștigă cineva dacă se scrie de rău sau pierde cineva când se scrie de bine? Te va judeca istoria la un moment dat pentru deturnarea inerentă a faptelor prin subiectivismul care nu mai poate fi evitat nici măcar în somn...? Și dacă da – cât de aspru? Cât de mare sau ascuțită poate să fie plata finală...?

În fine, weekendul se apropie cu pași repeziți, se redeschide Pădurea Schulerwald, băieții de la Direcția 5 vin iar să ne amețească de cap cu celebre melodii precum „Ești stilul meu”, „Îți mulțumesc” sau „Ai un looooc / lângă inima mea / ia un loooc”... :)