Fetiţa se împiedicase într-o făptură care zăcea lăţită în mijlocul trotuarului, cu picioruşele înţepenite, fără suflare şi fără să-i încurce prea mult pe trecătorii grăbiţi care, atunci când nu o ocoleau, păşeau direct peste ea, ca şi cum nici nu ar fi existat.

Şi nici nu exista, de vreme ce nu s-a oprit nimeni, preţ de mai bine de o oră, să se întrebe ce i s-o fi întâmplat, de ce pare pe jumătate mâncată de altcineva, fără cap, cu burtă secţionată şi interior încă roşu, cu aripioare încremenite într-un zbor care nu s-a mai întâmplat…? Ce luptă s-o fi petrecut la faţa locului, ce năprasnică încleştare de forţe…?

„Ce este asta?!”, a întrebat fetiţa, aplecându-se îngândurată. „Nimic, nu este nimic, hai să plecăm”, a răspuns mama care, şi să fi vrut să răspundă, habar n-avea ce pasăre o fi fost arătarea acum transformată în cadavru. „Cum nu este nimic? ESTE ceva. Dar CE …?”.

„Plecăm acum, nu mai contează ce este”, a replicat mama deja iritată, întrebându-se, poate, în sinea ei de mămică grijulie, cum de n-a măturat nimeni mizeria asta de pe trotuar şi cât timp va trece până când un alt copil va ieşi în goană din parcul de joacă din apropiere şi va trage un şut acelei chestii şi o va azvârli astfel în grădina de lângă bloc, dincolo de gardul ornamental de plante şi departe de privirile iscoditoare ale fiicei sale... Sau poate că nu, nu s-a mai întrebat nimic în sinea ei, ci a plecat pur şi simplu…