Din păcate sau din fericire – nici nu mai ştim cum e corect din punct de vedere politic – nu ne mai stă în fire să privim prea des în sus. Nu mai avem obiceiul să ridicăm, să înălţăm privirile dincolo de statura unui om obişnuit, spre înălţimi, spre bolta cerească. Dar şi dacă am îndrăzni una ca asta – am da cu ochii de tone de cabluri…
… sute de cabluri şi colaci de fire, sârme de toate grosimile şi dimensiunile – unele mai încâlcite decât altele, unele mai contorsionate, şi mai îmbârligate decât restul, unele traversând coroanele de copaci, altele parcă ţâşnind chiar din interiorul copacilor, unele îngrămădite la colţuri de case, celelalte spânzurând sinistru între stâlpi, între pomi ornamentali…
Sute de cabluri brăzdează firmamentul Bistriţei, în încercarea de a ne face viaţa mai uşoară, traiul mai tihnit, existenţa mai simplă şi mai dependent de tehnologie – deşi prea puţini dintre noi ştiu exact care la ce foloseşte, pentru ce atârnă acolo, până când, pentru cine sau cum se desfăşura peisajul superior al oraşului cu zeci de ani înainte de a se lăţi toate în jurul nostru ca o caracatiţă…
Nu există preferinţe în ceea ce priveşte străzile, dar parcă în centrul vechi al oraşului concentraţia este mai mare, cablurile mai dese şi mai încâlcite, iar tentaţia de a te da hinta-palinta cu ele rămâne şi ea, graţie lucidităţii care ne macină din haşti în paşti, suspendată undeva în aer…
.jpg)
0728-237 215
