A trecut puţin peste miezul zilei – până să vină seara mai este o grămadă de vreme, până să vină răcoarea va trece şi mai mult – aşa că, doborât de căldură – nu-ţi rămâne decât să găseşti urgent un loc în care să-ţi odihneşti oasele obosite după cele câteva beri muncite pe o terasă, alături de prieteni vechi din copilărie, care, însă, nu înţeleg care este mersul corect al lumii nici după atâţia ani...!

Aşa că nu-ţi rămâne decât să te prăvăleşti în primul pat pe care-l descoperi tocmai într-o staţie de autobuz, şi să te lăţeşti acolo cât îţi ajunge plapuma – auzindu-i, totodată, ca prin vis, pe trecători, mirându-se din când în când de poziţia ta incomodă, dar şi de faptul că îţi permiţi să te odihneşti astfel în plin soare fierbinte de iulie...

Nici trecătorii care traversează strada grăbiţi nu pot – şi nici nu vor – să-ţi înţeleagă problemele, frământările sau rarele mustrări de conştiinţă – dar tu, politicos, le mormăi fiecărui câte un răspuns: „Îmi pare bine că v-am cunoscut...!”