Gândirea mitică de tradiţie imemorială a făcut ca, pe meleagurile judeţului nostru, ca pretutindeni în România, de altfel – începutul de an să fie suprapus de oameni cu renaşterea vieţii vegetale – respectiv cu primăvara. Dacii sărbătoreau Anul Nou toamna, Biserica a încercat o vreme să impună anul nou de Paşti, dar nu a funcţionat.
Vasile V. Filip, autorul volumului „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic. Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului” face un scurt istoric al celebrării Anului Nou – explicând faptul că în mentalitatea arhaică, a satului românesc – timpul nu are existenţă obiectivă sau independentă de dorinţele şi visurile omului, timpul nu curge în ritm egal, constant, ci se roteşte, are înălţări şi căderi, „moare şi învie”, este alternant (sacru şi profan) şi, în cele din urmă – reversibil (cel puţin pe o nouă buclă a unei spirale imaginare…).
Noul An nu doar că vine – ci se şi face, se plămădeşte din magma haotică a timpului cel vechi şi suspendat.
Dacii îşi celebrau Anul Nou toamna, foarte probabil în jurul datei de 30 noiembrie. În perioada provinciei Dacia Felix, noile autorităţi romane au înlăturat vechea sărbătoare şi au impus Anul Nou concomitent cu solstiţiul de iarnă.
Lunga perioadă de nesiguranţă politică şi economic-administrativă din timpul marilor migraţii ale mileniului I a făcut ca Anul Nou să fie sărbătorit primăvara – la echinocţiu – de către agricultori, în timp ce păstorii îl sărbătoreau de Sfântul Gheorghe, în 23 aprilie.
În perioada medievală românească – Biserica şi cancelariile domneşti celebrau Anul Nou pe 1 septembrie, însă acest fapt nu a fost asimilat în plan psihologic de către poporul „de jos”.
O vreme Biserica a susţinut chiar ca dată de celebrare a Noului An – marele praznic al Paştilor – însă nici aceasta nu s-a dovedit o dată „funcţională”, din cauza rădăcinilor sale în calendarul lunar, deja depăşit, astfel încât celebrarea Reînvierii Domnului a devenit dată fluctuantă în noul calendar solar.
În cele din urmă, momentul de cumpănă şi renovare a ciclului temporal s-a fixat – în întreaga lume de tradiţie greco-romană – asupra datei de 1 ianuarie.
La români revenirea s-a făcut treptat, începând din secolul al XVI-lea, iar în plan ritual s-a ajuns la o formulă echilibrată, caleidoscopică, care absoarbe parţial atât tradiţia anului agrar, cât şi tradiţia anului pastoral – ba chiar şi un reper cultural creştin: faptul că pe 1 ianuarie 379 a murit, la doar 50 de ani, Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre ctitorii Bisericii creştine timpurii…
Sursa: volumul „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic. Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului”, autori: Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian
Foto amosnews.ro
.jpg)
0728-237 215
