- Ai cui sunt copiii? - întreabă băiatul venit în vizită, la bunici.

- Îs luați  în plasament de una dintre femeile de pe uliță. Aici, multe femei fac asta. Îi iau, îi cresc, alături de copiii lor… Alții zic că ar vrea să-i înfieze, dacă s-ar putea… să nu-i lase să  plece… Îi  îngrijesc, le poartă  de grijă, mai ceva ca părinții lor adevarați! Îi educă, îi duc la biserică, se ocupă de ei. N-au serviciu, dar au suflet bun! Ar putea și să stea degeaba, nu-i vorbă! Câți nu stau?

- Cred că, înainte de toate, au suflet! Sunt și ei oameni! Pui de oameni.

Noi nu am putut renunța la cățeii lup ai Lușei! Așa de mult ne-am atașat de ei! Iar ea, sare încă și latră, la oricine pleacă din fața casei, cu mașina. Crede că-i ia copiii!

Numai că unii dintre acești copii n-au avut o Lușa a lor și de aceea se bucură numai de dragostea familiilor care îi iau în plasament! Și sunt familii bune, cu stare materială și cu frică de Dumnezeu!

- Cine-i fetița care împinge căruciorul?

- E fetița Mariei. Vezi ce frumoasă e? E la liceu. Acuma termină. O ajută  pe mama ei. Și ea, și sora ei…

- Cum de au avut curajul să-i ia, așa de mici?

- Curaj, ca și curaj, dar și-au făcut pomană. Îngrijește și de sufleţelele ăstea cineva! Uite ce curați și îngrijiți îs! Nu vezi la televizor, câți copii nu sunt abandonați, cine știe pe unde? Da! De mamele lor. Pe când aici, toți din casă umblă după cei mici!

- Oare, au ceva  avantaje, ei, ca îngrijitori?

- Așa ar trebui! Că ai și multă răspundere. Câți n-ar putea face asta, dar nu o fac? Maria s-a învățat cu ei…

Iar noi, toți vecinii, atâta îi iubim! Când aud căruciorul, pe pietre, cum ies afară, să le dau ceva bun. Țin pentru ei! Iar ei mă iubesc și mă cuprind cu amândouă brațele! Atâta ni-s de dragi! La toți! Alți copii mici nici nu sunt pe uliță!

- Cât de mari sunt?

- Păi, au câteva luni, nu știu…

- Vai de mine! Eu unul, n-aș avea curaj!

- Să vezi, nu sunt frați! Unu-i mai blond, altul e mai brunet. Cel brunet e calm, liniștit, cel blond e iute, nemulțumit și...  invidios pe celălalt, mai ales când îl mângâie cineva! Deși nu vorbește, o arată, prin gesturi și privire.

A mai trecut ceva vreme. Nepotul vine din nou, la bunici. Iese în uliță, să-i vadă. Copiii încep să umble singuri sau ținuți de mână. Unul de-o parte, altul de alta.

- Hopa-hop! Hopa-hop! Teapa-teapa, calcă ușor pietrele late, din fața porții.

- Ce faci, Maria, nu ți-e greu? Cum te descurci cu ei?

- Bine mă descurc, nu-i vorbă! Și mi-s tare dragi! Numai seara, când să-i adorm, le trebe numa-n pat la mine, să adoarmă amândoi, în același loc! Atunci începe cearta. Dacă-l pun pe unul, îl împinge celălalt. Și se ceartă, în limba lor, că nimeni nu-nțelege ce-și spun. Radu, cel mare, atât îi spune:

- Tati… colo!

 Pe perna lui tati e locul lui și că numai el are voie să stea acolo. Îi musai să-i culc pe amândoi pe locul lui tati și apoi să-i pun în pătuț!

- Cred că ți-s dragi!

- Apoi, cum să nu? Doamne, nu i-aș da, pentru nimic în lume! Nu știu ce m-aș face fără ei!

Asta simt toți vecinii, pentru că râd și ei cu râsul copiilor și se întristează dacă apar nori de supărare pe chipul lor. Le recunosc râsul și plânsul din casă.

-Ăsta-i Mihai! Îl auzi? Ăsta-i Radu, e supărat!

Iese  bunica afară din casă și le scoate din buzunar câte ceva… Se apleacă asupra căruciorului de bebe, iar Radu o cuprinde cu amândouă mâinile, trăgând-o înspre el, în timp ce Mihai scâncește încet, nerăbdător să-i vină și lui rândul. Apucă biscuitul… a vrut el primul! Iar nu a încăput, nici aici!

Maria, ca o mamă grijulie, îi face loc și lui. Cum să te împarți oare?

Cei doi s-au învoit, au crescut împreună, precum crenguțele altoite la pom. Ei sunt doi dintre copiii norocoși, care au găsit afecțiune. Au găsit ceva ce alții n-au!

Așa era, totul le era prielnic. Nu puteai aduce niciun reproș familiei împrumutate, care le oferea atâta confort material și sufletesc! Fetele Mariei erau surorile mai mari, iar mama și tata erau  mereu cu ei. Erau bibelourile lor.

Mama retrăia, prin ei, momentele când fetițele îi erau mici! Acum au crescut…

Dar iată, într-o bună zi, telefonul sună și anunță că Răducu va fi înfiat. O familie necunoscută. O familie de departe. 

- Luni dimineața suntem la dumneavoastră!

Copiii au aproape doi ani.

Maria așteaptă musafirii. Se pregătește, dar… n-așteaptă clipa despărțirii. Ce simte? E greu de spus… Toată noaptea nu a închis un ochi… Nu i s-a lipit geană de geană.

Când dai un cățel îți vine să plângi după el și nu ți-e îndemână. Când dai copilul, parcă e prea mult!... Ceva te roade, ceva nu te lasă în pace. Știi de la început că nu trebuie să te atașezi, nu e așa de simplu. Tot te doare! E sufletul tău parcă! E parte din sufletul tău…

Luni dimineața, vin străinii și-l iau. Sunt străini de sat, străini de sufletul tuturora. Vin de departe și-l vor duce departe. Îl  duc. Lui îi va fi bine. Va avea de toate. Ce și-ar mai putea dori? Nimic – ai spune.

Dar, ochii-i sunt triști. S-a înmuiat și-i tot supărat. Noii părinți nu-l înțeleg. I-ar da orice! L-au dorit atât de mult. Ce să-i dea? Ce să-i facă? Sună și-i întreabă. Plânge des și n-are poftă de mâncare. Oare de ce? Ar dori o altă jucărie? O alta…Îi cumpără…

Dar cel de acasă are? Crezi că n-are? Dar el îi are lângă el pe „frații” mai mari, de care nu s-a despărțit nicio clipă… Nu, nu jucăria… În somn, și unul, și altul plâng…

Geme și plânge. Suspină. Noii părinți, domnii cei mari, nu-l înțeleg. Dar Maria înțelege. E tare necăjită. Tare!

Ca atunci când avea copiii ei mici și bolnavi. Se trezea noaptea, îi mângâia și se frământa.

Ce să facă? Cum să facă acum? Somnul nu i se prinde de gene.

Întinde brațul peste Mihai. L-a culcat pe perna lui tati. Să-l vadă și să-l audă și noaptea. Copilul geme în somn. Îl strigă pe Radu. Nu-i iese Radu, ci Adu… Adoarme și geme iar. Suspină în somn, așa cum n-a mai făcut-o până acum.

Maria se frământă. Încearcă să adoarmă, dar nu reușește. Se silește mult să găsescă o soluție. Doar nu i se va îmbolnăvi copilul… De mâncat, nu mai mănâncă… Iar somnul nu îi e somn. Acum, de când a plecat Adu!

Un gând îi vine Mariei. Doamne…

Adoarme greu. Ațipește pe jumătate. A reușit… Visează… Vede…

Într-un parc, Radu și Mihai sunt aduși să se întâlnească. Da, într-un parc și atât. Cum să mi se betejească de tot copilul? Amândoi… Să-i am pe suflet? Nu vreau nimic… Nu am nici un interes… Copiii trebuie să se mai vadă! Batăr o dată!

Cei mari stau de-o parte, să vadă ce se întâmplă. Așteaptă să vadă… Privirea li se întâlnește… Adu și Iță. Așa-și spuneau. Nu s-au așteptat la atâta bucurie! I-au lăsat de mâini, singuri, să se întâlnescă, așa, din întâmplare, acolo, în parc.

Doamne, cât s-au bucurat când au dat cu ochii unul de altul… Au stat o clipă încremeniți de bucurie, apoi au început să râdă unul către celălalt, au pornit în fugă cu brațele desfăcute spre a se atinge… acolo, în parc. Da, e… Iță! Da, e… Adu!

S-au îmbrățișat și s-au pupat, s-au cuprins, s-au rostogolit prin iarbă, s-au jucat, au râs fericiți.

Nu era bucurie mai mare! Nu era, la cei nici… doi ani, ai lor. Râsul lor și bucuria umplea parcul. Plânsul și suspinul au dispărut. Rămăseseră acasă!

O fotografie, o poză nu se putea face, că era... vis.

Cei mari, care-i priveau de departe, își ștergeau lacrimile de pe față, fără să le poată opri. Erau lacrimi dulci, lacrimi amare, lacrimi de bucurie și de tristețe. Erau până la urmă lacrimi de fericire, una adevărată.

Dar, totul trebuia să se oprească aici. Pentru a nu lăsa fericirea să se preligă, iar tristețea să se înfiltreze…

E dimineață. Maria deschide ochii. Copilul zâmbește ușor, în vis. Oare a visat și el același lucru?

FOTO: Facebook - Maieru ca altădată