- Vai, doamnă, demult nu v-am văzut! Pe unde trăiţi?

- Aici, în satul de unde am urcat. Dar, dumnevoastră, unde aţi călătorit?

- La Cluj, la doftor, doamnă! Nu noi, un cumnat îi tare bolnav şi la el am fost. Noi n-avem copii. Ne-am făcut casă, în cela capăt de sat, de-aceea nu v-am mai văzut. Dvs. staţi aici, la intrare...

- Dar, d-voastră, cum staţi cu sănătatea?

O întrebă asta că de când n-a mai văzut-o, îmbătrânise tare şi ridurile îi brăzdaseră adânc faţa. Numai vioiciunea ochilor îi rămăsese neschimbată.

- Binişor, mulţămim lui D-zeu Sfântul. Încă nu suntem în pat la zăcere, doamnă, ne mişcăm cum putem. Am muncit şi ne-am făcut un pic de căsuţă, cu baie, avem condiţii bune! Fraţii noştri, unii ne cată, alţii nu, îs invidioşi... d-apăi noi nu avem cu nimeni nimic. Unii ne-o mai ajutat cu lucrul, împrumut, bineînţăles, alţii, nu. Da, am învins, cu ajutorul Tatălui din Cer. Aveţi copii?

- Am, trei. Sunt mari!

- Noi am fost în satul de sub munte, de unde–s eu. Acolo am surori şi fraţi, nepoţi... Suntem mulţi şi împrăştiaţi peste tot, ca bolovanii. Da' ne mai cătăm unii pe alţii, până mai trăim şi putem. Cân' n-om mai putea...

Am fost în sat, la Hramul Bisericii. Atâta lume... multă... oameni îmbrăcaţi în haine populare, ca pe vremuri, când eram copii... Noi ne-am îmbrăcat de drum. Ia şi-aşa, atâta am transpirat, că zici c-am fost la secere! Ş-acolo, seara, când ne-ntâlnim, nu vorbim decât de boli şi dureri. Suntem bătrâni, doamnă!

- Dar soţul dumitale, are fraţi şi surori?

- Mai are o soră, în Bucureşti. Îi paralizată. Noi vorbim la telefon... îi tare departe! Are una aproape, la Cluj. N-o mai fost demult acasă, în sat. S-o depărtat de noi. Socrii o murit şi ei, şi noi nu mai ştim nimica de ea. Aşa că, ce-am gândit noi? Ne-am pregătit cu ce-am putut, cu bagaje grele şi ne-am pornit s-o cătăm noi pe ea, acolo, în Cluj, în cartierul care ni l-o spus cândva. Da, am cătat-o, o zî întreagă, cum ne-am priceput noi... şi n-am găsât-o.

Un oftat trist îi sfârteca parcă sufletul.

- Tătă zâulica, cu plasăle în mână, am umblat de la un bloc la altul, da' n-am găsât-o. Sara, ne-am aşăzat amandoi pe o bancă, flămânzi şi trudiţi, de curgeau apele pe noi... Ne-am suit în tren şi am venit înapoi, cum ne-am dus! Cum ne-am dus, aşa am venit! Vai de capul nostru!

- Dar n-aţi avut un număr de telefon?

- N-am avut! De unde? Numai cum am auzât-o pe o cumnată că i-o zâs la cartier... da, poate s-o mutat, de-atâta vreme...

Stă o clipă, apoi îmi şopteşte, parcă ruşinată, numele cartierului aceluia.

Femeia era ţărancă. Pe vremea când mi-o aminteam eu, umbla îmbrăcată cu poale şi cămaşă ţărănească, încinsă cu pânzături, ţesute în teară.

Şi numele ei era la fel de românesc: Lucreţa.

Omul ei se angajase electrician, la o fabrică, şi făcea naveta cu bicicleta. Acum a îmbătrânit şi el, cu anii adunaţi în cununa vieţii.

Continuă, apoi, povestind tuturor, dar mai ales, ei:

- Mai zilele trecute, văd trecând pe ulicioară un domn tânăr, îmbrăcat în trening, cu nişte oceri, pe oci.

Vine, se opreşte, să uită. Iar se opreşte şi iar se uită. Eu îl văd, pe fereastră. Oare, cine-i domu acela străin? Pe cine cată? Să ies? Poate pe băiatul vecinului, care-i tot ca el, la ani.

Îmi spune cineva că e nepotul unor domni profesori, morţi acum, că a venit din Germania, unde lucrează, ca doftor.

O venit în concediu, în ţară, la Braşov, unde locuieşte.

Ş-o venit să caute satul bunicilor. Casa-i vândută. În locul ei s-o făcut una nouă şi... peste gard... cum să vezi? El ş-o cătat amintirile şi prietenii şi ulicioara şi... copilăria.

Era nedezlipit de toţi copiii din capătul satului. Erau fericiţi. Râdeau, mâncau, se scăldau în apa din vale. Cum valea nu era lată, se dădeau huţa, pe răcită, ca Tarzan, de care-o citit în cărţi.

Îi prindea, uneori, sara târziu, povestind şi râzând. Cum se jucau câteodată? Cân' o-nceput să circule maşinile pe drum mai multe, făceau concurs: Câte maşini de fiecare culoare treceau pe drum. Fiecare îşi alegea câte-o culoare. Auzi, dumneata?

Erau mari, da' nu-i auzeai spunând vreo prostie! Ce tablete, ce calculatoare? Ţi- era drag să stai şi să-i asculţi ce povestesc. Atâta aşteptau să vină vara, să se întâlnească! Erau ca fraţii, tăţi!

Da, amu', în sat, n-o mai găsât nimic.

Cu bocancii, lovea pcetrele de pe uliţă, cu mâinile, neteza gardurile.

- Tu ești Dănuţ? Tu?

O vecină mai tânără, l-o recunoscut.

- Da, eu sunt! Cum m-aţi recunoscut?

- Nu uşor. Te-ai schimbat!

- Unde sunt Nina şi Duţu şi Dumitru şi... ceilalţi?

- Nu stau aici. Vin des, dar trăiesc în alte părţi.

Şi pe ei i-a aruncat viaţa, ca pe bolovani... împrăştiaţi, peste tot.

O plecat Dănuţ doar cu bucuria revederii locurilor. Casa bunicilor e dărâmată, iar peste gard nu poţi vedea. Noii proprietari nu l-au cunoscut și nu l-au chemat înăuntru. Vedea, poate, grădina. Grădina bunicilor... Părul din curte... L-ar cuprinde în braţe...

- Nu l-o cunoscut nimeni. Numai sora unui prieten, din întâmplare...

Retrăia, urcând în maşină, toate amintirile copilăriei. Un val de bucurie, cu emoţie şi supărare, îi năvăleau pe faţă.

S-au dus. S-au  dus toate...

Doar nodul din gât rămâne, adunat acolo. Fără ca cineva să-l poată extirpa chirurgical, aş fi adăugat eu. Nici el, ca medic...

Poate o lacrimă l-ar fi topit...

În timp ce femeia povestea asta, autobuzul  ajunge în staţia de autobuz, în capătul satului.

Coboară doar doamna. Femeia rămâne să coboare, în celălalt.

Şi-a luat la revedere strângându-i mâna, cu multă căldură.

- Sper să ne mai întâlnim! Până atunci, s-auzim numai de bine!

- Mulţămim, frumos! Da, auziţi...da' pe la noi când veniţi... o dată?

Invitaţia sinceră a femeii provoacă fiori. E atât de sinceră! Vine dintr- un suflet curat şi singur.

De aceea, doamna încearcă să vadă traiul din unghiul ei. Fără prefăcătorie, linguşeală, planificare sau... premeditare. Era curată, ca gândul şi viaţa. Viaţa ei şi viaţa multora.  

- Vă aştept, doamnă, să veniţi, să ne cătaţi!

Un zâmbet sincer îi scălda chipul şi o strângere de mână adăugă seninătate clipei.

M-am tot gândit. Așa e. Viața ne împrăștie ca bolovanii... Unul într-un capăt de lume, altul, în altul... Și nici casa părintească nu ne mai adună. Că nu mai este... Dacă măcar casa părintească nu s-ar vinde, ne-ar mai aduna câteodată în curtea ei să retrăim copilăria...

FOTO: Robert KOVACS - www.robertkovacs.ro