Sunt întâmplări care s-au petrecut aievea, sunt oameni care au marcat pe viaţă sau au modificat destinele altora, sunt dimensiuni pe care noi, în jungla urbană, le-am pierdut demult. Dacă ştiţi şi voi asemenea poveşti ale oamenilor care trăiesc în satele din Bistriţa-Năsăud – le aşteptăm negreşit pe adresa redactia@bistriteanul.ro.

Vă prezentăm azi încă un „episod” trăit şi consemnat de Nadia Urian

din seria POVEŞTI DIN SAT – La colibă

- Măi copii, mâine merge mama la oraş, să cumpere un pat mare.

- De ce, mamă, de ce, ăsta nu-i bun?

- Nu-i bun, că Gabi nu mai încape în ăsta. Doarme rău, cu picioarele adunate.

- Ne duci şi pe noi la oraş, mamă?

- Păi, cine să  rămână acasă?

- Lenuţa, că ea  ştie să facă de mâncare!

Dacă o vedeai pe Lenuţa, elevă  în clasa a patra, nu puteai crede că e atât de harnică şi pricepută. Mai ales pricepută. Ştia să gătească, aşa cum o vedea pe mama ei. Un ghem de fetiţă, cu ochii vioi, mereu veselă şi amabilă.

În clasă, dacă observă că doamna se uită îndelung la florile din fereastră, pricepe că trebuie să le ude sau să le cureţe  de frunzele uscate.

- Doamnă, mâine nu faceţi bine să mi-o învoiţi pe Lenuţa de la şcoală? Am de dat oile în strungă, zice fratele ei cel mare, fecior de însurat. N-are cine să mă ajute, iar Lenuţa e pricepută şi îndemânatică.

Dacă vine mama, trebuie s-o aducă şi pe cea mică, și ea e cu necazul ei...

- Ce necaz?

- S-a opărit la picioare, cu laptele fierbinte, de pe marginea mesei. Acum nu poate să mai păşească... îi e frică să mai pună piciorul în pământ.

- Doamne fereşte! Cum să o putem ajuta?

- N-avem cum, numa' s-o lăsăm acasă, s-aibă grijă de cea mică! Aşa, o mai supraveghează şi pe matuşa Lucreţa. Are crize mătuşa, doamnă, şi când o apucă, sparge tot ce-i în casă.

Mătuşa-sa , Lucreţa, aşa s-a născut. Cu probleme... Are acum patruzeci şi cinci de ani. După ce i-a murit şi mama, cine s-aibă grijă de ea?

- Din cei zece fraţi, de ce stă la voi mătuşa?

- Pentru că toţi fraţii ei sunt plecaţi în lume şi în sat n-o are decât pe mama...

Mama, săraca, are suflet bun. Cui s-o lase? Cui s-o dea? Acum e bolnavă şi cea mică...

- Plânge, o doare?

- Plânge în pat şi spune oricui: M-am logit, mă doale...

- O lăsaţi pe Lenuţa, mâine?

- O las, cum să n-o las? Dar, la oi, cine-i?

- La oi e fratele cel mare, Sâdor.

- Păi, nu tata ? De ce Sâdor?

- Sâdor n-o mai mers la şcoală după ce-o gătat clasa a opta.  A zis că lui acolo îi place, la oi, şi că acolo e fericit, că lui nu-i trebuie mai mult. Lui Sâdor îi plac şi oile şi caii şi câinii... Să-l vedeţi, cum vorbeşte cu ei, ca şi cu oamenii. Ei, numai că nu au gură să-i răspundă. Vă daţi seama?

Leagă caii în ham, îi duce la pădure, încarcă carul cu lemne şi trebuie să iasă, prin cărarea ce şi-o fac singuri, printre crengi şi tufiş. Sâdor îi zice:

-Pe aici, Mircea! Înainte! Nu pe acolo! Înapoi!

Am uitat să vă spun, lângă el, toate animalele au nume. Nume de oameni. Şi toate îl slujesc, cu credinţă.

Să vedeţi cum îşi face calul cărare, precum omul! Dar întâi ciuleşte urechile, ascultă, se uită la Sâdor, nu spune DA, că nu poate, dar face precum îi spune stăpânul.

Animalul simte că Sâdor îl iubeşte şi nici unul nu poate fără celalalt. Sunt un tot, sunt un întreg.

- Mircea, mai la dreapta. Aşa! Bagă de seama! Vezi că vin la tine, cu scorbaciu. Asta vrei?

Rareori mai simte biciul pe spinare, numai atunci când greşeşte rău. Altfel, s-a obişnuit cu dorinţele stăpânului, îi simte mulţumirea sau supărarea. Iar spaima o trăiesc împreună.

Ce, o singură dată s-a răsturnat carul peste ei? Mircea a tras bine, dar iapa nefiind şcolită, că era tânără, era prinsă sub teleguţă.

- Păi, să fi văzut dumneata, cum o ridica de spate, Mircea, cu capul. Nici nu-ţi vine a crede! Îşi bagă capul sub ea şi o ridică.

- Aşa sunt toţi caii? Sau Sâdor îi ştie dresa aşa de bine?

- Nu, doamnă , care sunt nebuni, sunt nebuni. Mai ales, când încep a umbla după iepe. Poţi să-i priponeşti cu orice fel de rangă! O scot din pământ şi o iau la fugă, cu ea cu tot. Doamne fereşte, să-i stai în cale, atunci. Câteodată, dacă nu pot s-o scoată din pământ, atâta se zbat, până cad şi se împluntă în rangă.

- Cum, mă, se împluntă în rangă?

- Cad în rangă şi îşi sparg burta: mor, asta fac! Şi îi  îngropi...

- Şi ce face Sâdor atunci cu ei, când nu-i poate stăpâni?

- Îi uşor. Îi vinde la italieni. Oricum, ia un preţ  bun pe el şi ăia sunt mulţumiţi de carne. E cea mai curată, iar muşchiul e numa' fibră...

Ştie Sâdor ce să facă. Şcoala nu i-o plăcut, măcar că doamna învăţătoare îi bună. S-o tras spre lucru şi gata. Atâta noroc! Decât un vagabond, care să cheltuie banii degeaba, prin parcuri...

- Dar, tata?

- Tata îi dus. Ori la parinţii  lui, ori la ghişeft. Vinde ori cumpără.

- Păi, voi, opt  fraţi, din ce trăiţi?

- Ţinem animale, facem fân, ţinem porci, lucrăm, alături de mama. Mult ne ajută fratele mamei, care e bogat. Nu are copii şi noi suntem ca şi copiii lui. Ne ajută cu de toate...

- Şi Irina ştie să clădescă clăile? E abia în clasa a şasea!

- Şi Irina. N-aţi văzut-o cum aleargă vara, cu grebla în spate?

- Nu-i greu? N-are decât doisprezece ani.

- Cine-o întreabă? Atâta-i spune numai: Irina, n-ai sosit încă? Mai repede!

Și Irina nu se plânge niciodată. Nici mama nu se plânge. Merge la biserică şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru tot. Mergem şi noi, doamnă. Când ne ducem numai noi, suntem de-un cor. Şi nu ne trebuiesc hârtii scrise, cu cântece. Cântăm din tot sufletul...

- Nu zice mama că trebuie s-o ajute şi tata?

- Nu. Mama zice că se descurcă... Nimic nu o doboară... E învăţată cu greul, de mică.

- Dar, cu canapeaua ce-i?

- Păi, Gabi a crescut, nu mai încape în patul lui. Oricum, în el trebuie să-i mutam pe gemenii cei mici. Unde să  doarmă?

Numai că Gabi nu vrea să schimbe patul. Are deja şase ani şi doarme în el de când a fost mic. Plânge şi iar plânge... Parcă n-are mama destule pe cap şi fără el...

Peste câteva zile, doamna învăţătoare se întâlneşte cu Lenuţa, veselă, pe uliţă:

- Sărut-mâna, doamnă!

- Bună-ziua, Lenuţa. Ce-ai făcut cu patul? A cumpărat mama altul?

- A cumpărat, a cumpărat, că ne-a ajutat cu bani unceşu, fratele mamei.

Numai că de dormit, tot n-a vrut Gabi să doarmă în  el. A plâns cât a plâns, s-a uitat lung la el şi... Şi noroc că i-a venit Irinei o idee grozavă.

- Care?

- I-o zis aşa: Măi, Gabi, ăsta nu e pat - era de fapt o canapea. Asta e o colibă. E colibă făcută din pieile de la oile lui Sâdor, de la stână. Tu nu ştii cum doarme Sâdor, pe piei?

Deodată, ochii i s-au făcut mari, cât cepele. Bucuria i se putea citi în priviri.

- Colibă? Ca a lui Sâdor? Din piei de oaie?

Se uită Gabi, când la mine, când la canapea, se urcă cu picioarele pe catifeaua maro a canapelei şi sare, sare sus, aproape de tavan.

- La colibă, la colibă, o să dorm la colibă...

A doua zi, bucuros, Simi, fraţiorul din clasa întâi, i-a spus doamnei învăţătoare, la şcoală, cum doarme Gabi, la colibă...

La început, învăţătoarea a rămas mută, speriată, crezând că şi Gabi s-a mutat cu Sâdor, sus, la colibă. A înţeles însă repede.

- Noi suntem atât de fericiţi că cineva i-a împăcat sufletul lui Gabi, iar gemenii pot acum să doarmă într-un pat mare, pe măsura lor.

Bucuria frăţiorilor lui o trăieşte şi doamna, pentru că doamna îi cunoaşte şi le înţelege necazurile.

- Acum, Lenuţa, hai la tablă! Să scrii la fel de repede şi corect, precum dai cu grebla, adunând fânul, din livadă!...