Eşti martor la un eveniment care poate deveni o ştire? Sună-ne sau trimite un mesaj pe Whatsapp la 0728237215! | Ai filmat sau fotografiat o situaţie inedită care poate deveni o ştire? Trimite un e-mail pe adresa: redactia@bistriteanul.ro |

RECOMANDĂRI
Casa Cu Bere, Italtextil, IMP România și Central Motors fac angajări! Alte locuri de muncă disponibile:
FOTO/VIDEO - Și-a salvat camarazii de la moarte, în Afganistan, iar acum își pune din nou viața în pericol pentru a-și face bine fiul
EXCELENT: Diana Spătărescu, elevă în clasa a XI-a la Infoel, a câștigat Premiul Gopo – echivalentul Oscarurilor românești
FOTO - Organizația Off-Road Năsăud, la Casa Sf. Iosif din Odorheiu Secuiesc: «Am primit mai mult decât am dăruit»
FOTO/VIDEO - INEDIT! Vă e dor de roșiile din grădina bunicilor? Vă ajută un liceu din Bistrița
FOTO: Descoperă tendințele sezonului în noua colecție Sense SS 2018!
Două prietene impresionează creând evenimente de poveste. Au atâta imaginație că nu se repetă vreodată…
BISTRIȚA / VIDEO: Epilare facială definitivă prin electroliză la Salon La Belle Femme

  62 vizitatori online


REDACȚIA:
Tel: 0728-237 215
Fax: 0363-814306
Email: redactia@bistriteanul.ro
whatsapp icon0728-237 215
Redactor Șef - Raluca Nechiti
PUBLICITATE
publicitate@bistriteanul.ro
Mobil: 0754-777.536
JURIDIC
Redacția beneficiază de serviciile Cabinetului de avocatură ARIS CUPȘA, Bistrița, Baba Novac, nr 9, tel 0742-766078, fax 0263-210015



POVEȘTI DIN SAT: Domnul profesor

28/01/2018 13:09:31 Nadia URIAN  
În fiecare iarnă, la sărbători, foștii elevi îl colindau pe domnul profesor. Era mai mult decât un obicei. Devenise și dânsul una dintre rudele lor. Una foaaarte apropiată. O altfel de rudă…

Când te duci în altă țară - ca să ai ferice trai

Trebuie să ai moneda țării-n care vrei să stai.

Dacă n-ai acea monedă, unde-ai poposit, străin,

Traiul tău în acea țară nu poate fi decât chin.

Deci, din viața pământeană, când pleca-vei, pentru veci

Doar cu-a binelui monedă, cât mai încărcat, să pleci

(„Un sfat bun” de Vasile Militaru)

În fiecare iarnă, la sărbători, foștii elevi îl colindau pe domnul profesor. Era mai mult decât un obicei. Devenise și dânsul una dintre rudele lor. Una foaaarte apropiată. O altfel de rudă… Intrau în casă și continuau colinda începută afară… Le plăcea mai mult aici, pentru că aveau timp să privească peretele încărcat cu tablouri și tablouașe, cu rame mici sau mititele, ale tuturor generațiilor cărora le predase, în lunga carieră de dascăl.

Recunoșteau aici chipuri cunoscute ale fraților, prietenilor și vecinilor sau părinților lor. Nu, domnul profesor nu mai era tânăr. Și preda o materie din cele mai grele, una pe care nu o înțelegeau decât dacă dânsul le-o explica și le-o traducea. Era o traducere a cifrelor și formulelor.

Dar pentru asta trebuia muncă. Multă muncă… Chiar și în orele de educație fizică, când profesorul era plecat la ședințe, iar domnul îi aduna de pe terenul de sport, pentru a mai face câteva exerciții. Ori recapitulare… E adevărat, nimeni nu făcea consultații decât în școală și rezultatele muncii lor se adunau din plin, umplând până la refuz pachetul mulțumirilor sufletești, la examene sau olimpiade. Iar școala se mândrea cu asta!

Da, munca și doar munca îl făcea cunoscut în zonă și numele îi era rostit cu respect. Cu mult respect!

- Copii, veniți în clasă, să mai rezolvăm câteva exerciții!

Îi vedea jucându-se, din curtea casei, își lăsa treaba și venea să profite de fiecare oră în care ar fi putut învăța ceva pe cineva. Așa și-a câștigat domnul profesor respectul și admirația, în satul care l-a adoptat și pe care dânsul l-a înfiat, la rândul lui, în școala pe care a slujit-o, ca cel mai supus credincios. Școala și oamenii!

Colinda se termină. Domnul profesor îi poftește înauntru:

- Poftiți în casă și ocupați loc pe unde puteți, măi copii! Mă bucur că nu mă uitați și în fiecare an veniți să mă colindați. Mă faceți să mă simt mereu tânăr și… să simt că poate n-am trecut degeaba prin viață…!

Aici, domnul profesor se oprește. Ceva îl îneacă. I se pune în gât…

- Am venit să vă colindăm, domnule profesor, că în școală, unii v-am mâncat sufletul… așa de răi am fost.

Domnul profesor îi privește cu drag. Vede în fața lui nu copii, ci bărbați adevărați, părinți de copii, oameni în toată firea. Le răspunde, zâmbind:

- Nuuu! Nici vorbă! Suflet mi-a mai rămas și pentru alții!!!

Daaa! Suflet. Suflet maaare! Suflet de OM. De Dascăl, de Om și de Părinte. La aceste cuvinte, Maria și Adela, venite și ele la colindat, se privesc lung una pe alta. Dau din cap, aprobator. Acum sunt oameni în toată firea. Mult mai responsabili cu toții, decât au fost cândva… Cu câțiva ani în urmă. Atunci însă, nu și-au dat seama. Noroc cu…

Își amintesc perfect sala de clasă, ziua de examen, liniștea deplină, emoțiile. Da, și dacă le-ar fi putut vedea, ar fi observat că ele ar fi spart fereastra clasei, de atâta apăsare. Examenul de bacalaureat. Deloc ușor. Deloc simplu. Cu note, cu concurență, cu destine legate de ele. Ce se va întâmpla, după? Dar acum? Ce?

Sunt așezați, câte unul, în bănci. Fiecare își simte inima ticăind. Încet, încet, aproape deloc. Apoi, tare…Tot mai tare! Fiecare are senzația că a uitat totul și că nu mai știe nimic… Nimic! Fețele lor sunt roșii-îmbujorate sau palide-verzi. Ar fi în stare să creadă că totul e un vis. Unul din care te trezești râzând sau plângând.

Liniște. Emoții. Domnul profesor e numit supraveghetor – unul ce răspundea de tot ce se întâmpla în sala aceea de clasă. Răspundea de destinul tuturor celor care azi dădeau examenul de maturitate, așa cum îl numeau până acum câțiva ani, părinții lor. Cu bune, cu rele, cu destine prinse în cuiele examenului.

De data asta, ei, elevii îl simt mai aproape pe domnul profesor. Împarte cu ei emoțiile. Nu, nu sunt ale materiei dânsului. Dar, știu că și dânsul îi susține cu ceea ce se vede mai departe de strălucirea ochilor lui. De data asta nu ține în mână fițuicile acelea mici, cu exerciții și calcule, pe care le dicta la tablă și îi verifica. Era atât de meticulos și ordonat! Iar lor le cerea același lucru!

Acum verifica cu privirea și încuraja cu sufletul. Știa că sunt elevi silitori, harnici și serioși. Se considera un norocos și dânsul, că se afla aici, în sala lor. Îl știa pe fiecare.

Emoțiile sunt motivate. Din când în când, prin săli intrau ceilalți supraveghetori, cu funcții și roluri, care se asigurau că totul este corect și fără interpretări. Nimeni nu-și risca onoarea și siguranța.

Reguli în clasă, reguli în bănci, în minte și în suflet. Se aduce plicul cu subiectul. Se citește și se scrie pe tablă. Mareee! Citeț! Ochii se miră, gândul întrebă, răspunsurile se pierd… Pentru puțin timp, pentru ca apoi, totul se lămurește. E clar!

Încet–încet, elevii încep să aștearnă pe hârtie ceea ce știu. Și, nu e puțin. Unii, mai încet, alții mai repede. Așa cum au învățat. Maria nu scrie. Nu a început încă și nu are de gând…. Timpul treceee grăbit. Prea grăbit!

Cei din jur văd asta. Încep să se îngrijoreze. O întreabă, din priviri. Primesc răspunsul, pe loc. Deci, trebuie făcut ceva. Cine? Ce? Cum? A… Adela. Da. Adela e cea mai aproape. Vis-a-vis de Maria, pe rândul din dreapta. Și știe… A scris mult… Da, îi place materia. Vrea să dea la facultate… Deci, Adela… O privire, două, trei, treisprezece. Fata înțelege. Cum să nu ajute? Altfel, cum o vor privi ceilalți, la ieșire? Egoistă? Rea? Trebuie să încerce. Maria trebuia ajutată! Fără întrebări, fără răspunsuri. Doar cu… risc. Maaare risc. Foarte mare!

Dar, se poate. Orice. Cu curaj. Cu mare curaj… În clipa când secretara intră pe ușă, aducând tava cu cafea… În momentul în care ea așează cafeaua pe masă, domnul profesor întinde mâna să o apuce. Iar Adela îi întinde ciorna, Mariei. Maria o ia și o citește grăbită, de sus până jos.

În momentul când aceasta o terminase de citit, lângă bancă apare domnul. Văzuse totul! De la început! O privire insistentă, pătruzătoare, o fixează pe Adela, apoi o întreabă aspru:

- A cui e hârtia? A ta?

Nu, n-ar fi fost bine să îl mintă pe domnul profesor și Adela știa asta. Atât de bine! Fata se ridică, în bancă, pleacă privirea și răspunde, scurt:

- Da! A mea! Vă rog să mă iertați!

Domnul profesor văzuse. Putea să nu o întrebe nimic. Putea să o dea afară, fără discuție. Fără întrebări. Știa la ce risc s-ar fi expus dacă în sală ar fi intrat, chiar în clipa aceea, responsabilii care verificau siguranța examenelor. Așa, precum s-a și întâmplat. La nici 5 minute… după. A măsurat-o de sus până jos. A certat-o aspru, din privire, apoi i-a spus, scurt:

- Ia-o!

Fata a întins mâna. Și-a luat ciorna. Era a ei. A înțeles privirea domnului profesor. A înțeles. Cu privirea o certase, dar cu sufletul, a înțeles-o. Da, Adela a riscat, dar ce putea să facă? Să nu-și ajute colega? Putea să-i ia lucrarea, imediat. Nu, nu a făcut asta. Iar Mariei nu i-a trebuit mult să-și amintească. Atât. A început să scrie, apoi… Mult. Era o elevă bună…

Nu, n-a dat-o afară din examen, așa cum alții ar fi făcut-o, deși prețul era unul foarte mare. Cu toții înțelegeau asta! Era cel al onoarei pe care domnul profesor nu și-o pătase niciodată. Era acela al omeniei, de care profesorul se îngrijea. E martor un sat, o școală, un oraș… Sunt martori ei, cei ce vin și azi, la colidat. Și, vor veni încă…

E martor tatăl Adelei, fostul elev al domnului profesor. Profesor și diriginte, din vremea când acesta era absolvent de facultate. Își dorea ca fata lui să învețe cartea pe care și el o învățase, cândva…

- Ei, cum a fost la examen, Adela? Povestește-mi!

- Păi... cam asta s-a întâmplat! Din păcate. Mi-a fost rușine de domnul profesor. Nici nu știu cum am să-l privesc, în ochi, de acum încolo.

Adela încă nu realizase gravitatea faptei. Rușinea față de profesor o urmărea… Dar, tatăl înțelege repede. Foarte repede.

- Draga tatei, înțelegi prin ce ai trecut azi? Tu îți dai seama că domnul profesor putea să te dea afară din examen? Pe bună dreptate! Te putea nenoroci, pentru toată viața! Dar tu te-ai gândit cumva în ce postură l-ai fi pus, dacă directoarea comisiei ar fi intrat în clasă și-ar fi găsit pe banca colegului, ciorna cu alt scris? I-ai fi făcut mari probleme. Nu, nu te-ai gândit la asta, copil naiv, ce ești!

De aceea, pe lângă respectul ce i-l purta până atunci profesorului, Adela și cei care au înțeles povestea, au adăugat și respectul pe care-l purtau Omului și Părintelui, celui pe care azi îl colindă și îl urează. Vor mai veni încă, dar nu la multe sărbători, pentru că din tot ceea ce a fost, va rămâne doar amintirea celui care a lăsat în urma lui dovada că nu a trecut degeaba, prin viață!

O faptă, mai multe, un model, un dascăl, un Om!

Un Dascăl mare!

Dumnezeu să-l odihnească în pace...! 

 

Foto @ Unica.ro

2521 vizualizari


loading...


404 Not Found

Server Error

404

Page Not Found

This page either doesn't exist, or it moved somewhere else.


That's what you can do




Avertisment:
Introducerea comentariilor la articol este posibilă doar autentificat cu contul de FaceBook. Autorul comentariului va fi singurul responsabil de conținutul acestuia și își va asuma eventualele daune, în cazul unor acțiuni legale împotriva celor publicate pe site.

NOTĂ: Bistrițeanul.ro vă roagă să comentați la obiect, legat de conținutul prezentat în articol. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoană, afișarea de anunțuri publicitare, precum și jigniri, trivialități, injurii aduse cititorilor care au postat un comentariu sau persoanelor despre care se scrie în articol, se va sancționa prin cenzurarea partială a comentariului, ștergerea integrală sau chiar interzicerea dreptului de a posta comentarii.


CAUTARE
STIRILE DE AZI

Publicitate
Certificat Web Certificat Web RSS - Ia stiri de aici Aboneaza-te la FeedBurner
Reproducerea totală sau parțială a materialelor este permisă numai cu acordul expres al Bistriteanul.Ro.
© Copyright 2008 - 2022 Bistrițeanul.ro