- În ce clasă eşti, mă copile?

- Într-a II-a!

- Cine ţi-e învăţătoare, ştii?

- Nu ştiu... Ba da... doamna învăţătoare.

- Şi... ştii cum o cheamă?

- Nu... Ba da, ştiu... doamna învăţătoare.

Auzind un asemenea răspuns eşti tentat să crezi că acel copil nu are scuze că e mic încă şi că şcoala nu înseamnă nimic pentru el şi nici nu va însemna vreodată. Nici doamna învăţătoare, nici doamna sau domnul profesor...

Poate acest răspuns înseamnă exact contrariul.

Ni se întamplă însă să închidem pentru o clipă ochii şi să revedem, ca prin vis, chipul dascălilor dragi, al celor care, prin gesturi sau fapte, ni s-au imprimat în minte sau în suflet, pentru totdeauna.

Aşa ni-l amintim: alergând pe coridoare, cu catalogul sub braţ, cu indicatorul în mână, localizând pe hartă sau alegând litere şi silabe, extrase din alfabetar şi plimbându-le prin mâini, pentru a forma cuvinte sau propoziţii. Deschizând uşa clasei, îl poţi vedea, aplecat peste catedră, alături de elevul X, care n-a citit destul acasă sau nu calculează corect la matematică.

O vezi zâmbind, veselă şi înţelegătoare, privindu-l pe elevul blond, din maşina aceea luxoasă:

- Doamna învăţătoare, vă rog să urcaţi! Vă duc până în capătul satului. Până unde mergeţi dumneavoastră... Vă mai amintiţi de mine? Acum conduc. Conduc Tir-ul adevărat. Da, aşa-mi câştig pâinea, prin ţări străine...

Un zâmbet cald îi inundă faţa:

- Doamnă, mai ştiţi cum făceam, în clasa 1?

În primele zile de şcoală, pe când scriau de zor sau desenau, aplecaţi peste caiete, doamna auzea un J cântat, cu noduri şi nuanţe, printre boboceii din clasă. Preocupată cu scrisul, nu-l putea simţi exact pe cel care scotea acele sunete deranjante, dar... ciudate.

- Măi copii, care face aşa? Ce se aude?

- No, doamnă, eu nu pot opli Tilul!

- Ce nu poţi, mă?

- Nu pot opli Tilul!

- Lăsaţi-l, doamnă, că aşa făcea şi la grădi! spun copiii.

Pe când se apleacă doamna pe caietul mogâldeţei blonde, acesta îi prinde mâinile şi i le sărută.

- Eu vă iubesc, doamnă! 

Tu, dascăle, poti să uiţi asta?

Îl vezi apoi purtându-şi cuvintele de apărare pentru oricare elev din clasă. Le dă sfaturi, uneori rostind în şoaptă, la ureche, cuvinte ce ţin de intimitatea fiecăreia - dacă ele sunt fete şi dacă doamna e femeie... Sau, poate, ar vrea...

Dacă, în lipsa mamei plecate departe, rămâne... însărcinată, copila trebuie să-şi încheie anul şcolar şi liceul. De sub hainele prea largi trebuia să nu răzbată secretul lor: al ei şi al doamnei diriginte. O ceartă ar fi în zadar. E prea târziu. Mai degrabă o îmbrăţişare, în care fetiţa devenită prea devreme femeie să simtă că mai are pe cineva aproape. Pe cineva care să o ajute: acum şi aici, când îi e mai greu. E singura soluţie. Alta nu există. Restul...

Cu atât mai mult cu cât ea nu-i un copil insensibil...

Doamna tresare peste ani, când în biserică, tânara mămică îşi ridică fetiţa, să sărute icoana... Ce caldă aducere aminte... Apoi, fetiţa se aşază în genunchi, lângă băieţelul doamnei...

Sau, doamna le spune că, dacă ar avea o fetiţă, ar duce-o să înveţe karate, să se lupte, pentru a se apăra la nevoie. Aşa a procedat fata aceea din compartimentul trenului, care, nelăsată în pace, s-a prins de suportul de bagaje, cu mâinile, iar cu picioarele i-a izbit pe vlăjganii care o hărţuiau, încă de la urcare. Nici unul din cei de faţă nu o putea apăra. Erau prea bătrâni cei din compartiment.Trebuia să se descurce singură!

Dacă doamna e domnişoară şi ele sunt tinere, par de aceeaşi vârstă. Domnişoara le înţelege.

- Doamnă, am găsit în bancă mesajul pentru un băiat...X. E de la... A rămas în bancă, peste jurnalul uitat, aici....

Doamna îşi dă seama. Nu, nu poate s-o dea de gol... Le ia şi le ţine la dânsa, pentru a doua zi. N-o interesează mesajul. E vârsta lor şi e normal să fie aşa! Nici nu vrea ca, privind-o în ochi pe fată, să se trădeze că a citit. Nu.

- Adina, să mă cauţi! Am să-ţi dau ceva!

I le-a dat a doua zi, subtil, fără ca cineva să vadă.

Aceasta a fost pecetea prieteniei lor.

Aşa ar face şi acum doamna, dacă ar găsi un telefon sau o tabletă. N-ar zice altfel. N-ar dezveli nimic din ce n-ar trebui să rămână ascuns în suflet...

Nu, nu este nevoie de greşeli sau jigniri care ar putea face să se întoarcă priviri. Ar fi durerea ce ar străbate peste ani, umbrind aducerea-aminte.

Ca să ţină pasul cu vremurile, doamna trebuie să-şi dea acceptul prieteniei... electronice. Cui? Celor care, în doua zile i-au invadat Facebook-ul cu zecile fără ca dânsa să le mai ştie numele unora, după soţ.... Ochii... ochii totuși... îi spun ceva... Cum să nu confirme prietenia? E mai mult decât atât. E ceva ce doamna a păstrat în suflet pentru ei, aici, în satul în care au copilărit.

Recunoscându-i, un sentiment de împlinire îi inundă sufletul. Da, acceptă prietenia... veşnică. 

Poate, de aceea, de Crăciun, curtea casei i se umple de tineri, veniţi din ţări străine. Reveniţi acasă, le e dor să o vadă. Iar uliţa e plină de maşini luxoase, câştigate prin sudoare, acolo unde viaţa i-a purtat.

- Doamna învăţătoare, aţi rămas neschimbată!

- Probabil... în suflet! În rest... aş vrea eu!

- Ştiţi când, în clasa I, m-aţi luat în braţe şi m-aţi scos din clasă, spunând că mă doare piciorul? Eu aveam o altă problemă. Plângeam, în bancă, adunat ghem. N-am să uit niciodată!

Mai ştiam că orice rău s-ar fi întâmplat, rămânea închis între pereţii clasei, ca cel mai zăvorât secret. Cheia era în buzunăraşul stâng al doamnei.

Aşa îţi poţi aminti, cu drag, de Profesorul-Zbir, Profesorul-Impunător, cel căruia îi urai materia pe care o preda, poate, la început, dar, după ce i-ai înţeles ecuaţiile sau formulele chimice, l-ai iubit şi ai vrut să-l ai lângă tine, chiar şi la petrecerea de majorat.

Iar el, dascălul, ţi-a adus cel mai scump cadou. Acel set de pixuri...Să scrii, să te ocupi de ...calcule, în continuare.

Dacă ai tăi au fost plecaţi departe, profesorul ţi-a stat alături, umăr lângă umăr, ajutându-te şi... înţelegându-te. Iar tu l-ai ascultat. Când ai greşit, el ţi-a înţeles şi greşeala şi rătăcirea. Dar, ţi-a înţeles şi talentul... Te-ai întors şi ai recuperat, că nu era prea târziu. Nici nu l-ai schimbat cu mănunchiul de bani, cărora le-ai fi prins repede gustul.

Poate, o altă şansă ar fi fost prea târzie...

Acum, împreună cu doamna, vă plimbaţi pe stradă copiii. Dânsa, nepoţii. Nu e şi asta o binecuvântare? Doamna zâmbeşte şi se refugiază în gânduri.

Îşi aminteşte anii de practică agricolă, în care şi ea, elevă fiind, mergea însoţită de doamna lor dirigintă, profesoara-mamă, cea cu care împărţeau dormitorul, acea magazie lungă, improvizată, cu paturi din fier. Ele erau clasa de fete, iar pe doamna o iubeau ca pe o a doua mamă. Tocmai de aceea o respectau. Nu se eschiva şi nu dorea asta. Dormea în patul suprapus din magazia CAP-ului împreună cu elevele şi nu căuta explicaţii sau scuze pentru a absenta. Avea şi îşi simţea rolul de dascăl protector, precum în excursia de studii, prin oraşele mari ale ţării.

Psihologia sufletului era una şi aceeaşi şi doamna o descoperea oriunde. O înţelegea, iar ele o considerau o a doua mamă. Cum să-ţi ştergi din suflet asemenea amintiri?

Sau când ai spart tabla, din neastâmpăr... Ţi-a luat apărarea în faţa tuturor, spunând că te-ai împiedicat din cauza piciorului pus în ghips. Că te-ai împiedicat, din neputinţă, de bara metalică a băncii. N-a vrut să porţi întreaga vină şi... cheltuiala distrugerii. Era o sumă prea mare. Iar pedeapsa ta ar fi fost o povară prea mare pentru familie...

Iar tu ai înţeles tot. La fel şi colegii tăi! A minţit ca să te apere şi ca să te atenţioneze.

- Doamnă, am alergat prin clasă şi m-am izbit de tablă. Am spart-o! Ce mă fac?

- Cum s-o spargi, tu, copil în clasa I?

- M-am rezemat în ea! Am fugit şi...

- Hai, vino la mine!

Doamna şi-a deschis larg braţele şi a strâns-o la piept pe fiinţa care tremura, având ochii plini de lacrimi. Dorea s-o ţină în braţe şi să-i şteargă din minte toată spaima.

- Nu! Nu tu ai spart tabla! Nu. Tu eşti cea mai cuminte fetiţă din şcoala asta!

Probabil, tabla o fi fost fisurată, fără să se vadă şi proptindu-se cu mâinile, fisura a avansat. Doamna a înţeles repede!

- Vrem să plătim stricăciunea, doamnă! Dacă la ea s-a întâmplat....zice mama fetiţei.

- Nu, nu e cazul! Şi eu am copii acasă! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat o nenorocire! Iar tabla, tocmai am primit una nouă. Ne-a donat cineva una...

Ţi-a întins mâna când erai mai necăjit... sau... poate te-a certat?

Te-a certat că nu-ţi asculţi bunica?! A făcut-o cât se poate de părinteşte:

- N-ai voie! E bunica ta ! Bani ai, că-i primeşti, dar alt suflet lângă tine, nu!

Tableta şi telefonul nu îţi pot da totul.

- N-ai făcut facultate, Nicoleta? N-ai avut bani pentru oraşul mare? Nu-i nimic, a venit facultatea aproape de tine. S-a înfiinţat... Extensia.

Iar Nico poate să continue...

E azi femeie împlinită, cu serviciu bun, cu reputaţie aleasă.

- Auzi, doamnă, aşa am vrut: să fac ceva pentru dumneata. N-am ştiut ce, că nu m-aţi lăsat să văd. Acum ştiu. Eu n-am facut mult. Dumneata ai făcut ce eu n-am putut pentru fata mea. Ai ajutat-o până la capăt, nu numa că ai grijit-o, ca pe copilul dumitale. Mulţam, doamnă! Săru-mâna, doamnă! 

Asta îi spune tatăl fetei doamnei învăţătoare, pe care o salută de departe, aproape ţipând, de pe scândura căruţei.

- Săru’mâna, doamnă!

Dacă dascălul e bărbat nu poţi zice sărut-mâna. Dar simţi că trebuie să i-o spui, cumva. Aştepţi clipa. Poate timpul n-a sosit. Încă. Nu. Trece iute, luându-te pe valul lui.

Mai trece un an şi încă unul... şi încă unul...

- Aţi auzit că domnul profesor e bolnav? L-a trântit la pat boala. Acum e în spital, la Cluj.

Îşi face analizele. Nu ştie ce-o fi...

- Auzi, mamă, am aflat de domnul profesor şi eu vreau să îl caut. Mă duc la dânsul cu o prietenă, care e doctoriţă. Vreau. Simt că trebuie să-l caut.

L-a căutat acolo unde profesorul n-ar fi crezut.

Departe de casă, îi deschide uşa cineva pe care nu-l mai cunoaşte...Doar ochii...ochii îi spun ceva dascălului...

- Eu, vizitatori? Eu, aici, la spital?

- Ionuţ mă cheamă, domnule profesor. V-am fost elev. Văd că nu mă mai recunoaşteţi. Sunt 9 ani de când  nu v-am mai văzut. E mult, iar eu... am mai crescut... în kilograme şi cunoştinţe. Am clădit mult pe ceea ce aţi început dvs., la materia dumneavoastră. Da, în caietele acelea ordonate, pe care mi le-am adus cu mine, în facultate. Era al doilea curs de care aveam nevoie ca să-mi trec examenele. Iar după ce le treceam, spuneam în gând: „Dă-i, Doamne, sănătate, profesorului meu, din liceu!”

De aceea, am ţinut mult să vin, să vă mulţumesc, azi, aici. Să vă spun că aţi fost cel mai tare profesor! Ne-aţi certat şi ne-aţi mângâiat cu vorbele, ca nimeni altul! Aţi făcut cu noi atâtea consultaţii! Gratuite, domnule profesor... Nu v-a dat nimeni niciun ban! Da, în zile de sâmbătă, ne chemaţi la şcoala. Doreaţi să iasă ceva din noi!

Nu aţi numărat orele pe ceas, nu aţi calculat nimic - nu vă interesa Liga profesorilor excelenţi, nu?! Vă interesam doar noi... Ori, asta nu e puţin lucru, domnule profesor! Aţi muncit cu noi şi i-aţi respectat pe cei ce munceau. Vă mai amintiţi cum procedaţi?

- Arătaţi-mi palmele, vă rog!

Întindeam palmele. Unii aveau bătături. De la sapă sau de la coasă. Pe aceia îi iertaţi şi îi îngăduiaţi... Sau vă prefăceaţi că nu-i vedeţi.

Nu-l vedeaţi nici pe cel care adormea, în bancă. În prima bancă. Îşi scăpa capul, greu, neputând să vă urmărească. L-aţi lăsat, v-aţi predat lecţia. Ştiaţi că acesta îşi întreţinea singur familia, cântând la nunţi sau făcând pe DJ-ul. Tatăl lui murise de curând.

N-aţi zis nimic, dar nici să tăceţi n-aţi putut. La un moment dat, v-aţi oprit, aţi aruncat creta, lehămetit - păreaţi, şi aţi spus:

- Îmi dau demisia! N-am crezut că pot plictisi chiar în halul acesta pe cineva, încât să doarmă, la ora mea. Bună ziua!

Am înţeles atunci gluma, dar acum o înţeleg altfel. Mulţumim, domnule profesor!

Aveţi numărul meu de telefon. Sunt în oraş şi dacă mă sunaţi, vin în cinci minute, orice problemă aveţi. Doamna doctor e prietena noastră şi lucrează aici.

- Măi Ionuţ, măi Ionuţ...

Zicând şi prelungind cuvântul, o lacrimă fierbinte i se prelinge, din colţul ochiului, pe obraz, în jos. Fierbinte şi curată.

- Înseamnă că n-am fost eu cel mai rău profesor! Aşa am crezut! Dar, se pare că nu, n-a fost aşa, de vreme ce elevii mei mă caută şi în acest iad. Mulţumesc, Ionuţ!

-Mulţumesc, domnule profesor! Pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine! Să vă dea Dumnezeu multă sănătate!

Notă:

Eu, ca autor, am scris astăzi puţin despre dascăli şi despre ceea ce lasă frumos în sufletele copiilor. Daţi-mi voie să mai revin cu astfel de texte pentru că se pot scrie mii de pagini de elogiu la adresa majorităţii celor care lucrează cu sufletul la catedră.

Și oricât ai scrie, parcă tot e prea puţin!

Cu respect şi preţuire,

Nadia Urian