Tatăl nu l-a recunoscut niciodată. N-a vrut nici să audă de el măcar. E doar al bunicii şi bunica îi permite orice. E golul umplut în curte şi în suflet, căci i-au rămas doar el şi pisica. Şi n-o dor picioarele când aleargă după el sau când îl aduce de la grădiniţă.

Nepedepsit când trebuie, pedepsit aiurea şi degeaba, Licu nu mai are reguli. Nici aici şi nici la grădi. Aşa zice el-grădi. E deja Eroul Relelor pe care le poate face un copil într-o zi de grădi. Sare, loveşte, înjură, ţipă.

E slăbuţ, înăltuţ, cu ochii albaştri sub părul castaniu.

Dinţii i-au căzut şi e ştirb, dar asta nu-l încurcă să vorbescă într-una. Înjură, ca oamenii mari, scăpând câte o înjurătură cumplită:

- Dacă dai în mine, ţun la 112, buni! Nu crezi?

- Unde suni, mă?

- Da, ţun la 112. Aşa mi-a spus Gelu.

- Da de pe ce suni?

- De pe telefonul tău!

Buni rămâne şocată, ştiind că nepotul nu cunoaşte bine cifrele.

Mai ştie buni că pedepsele cele mai grele le-a primit copilul prin oprirea lui de la calculator sau de la jocurile pe tabletă. Altfel, nepotul ei... copilul ei... ah!Sufletul şi-l scoate şi i-l pune în palmă!

Mai ştie că, dacă vrea să-l pedepsescă într-un fel, acesta începe să ţipe ca din gură de şarpe. Să-l audă toată uliţa...

- Las că-i merge tu la şcoală! Îi vedea tu!

Azi, bunica îl aduce la biserică. Nu vine decât foarte rar, că stă departe. Ba uneori nu-l poate trezi dimineaţa! Doar duminica, că-n rest... Îl încalţă dormind, îl spală pe obraz şi îi promite că-i dă bancnote, nu monede, numai să nu se răzgândească...

- Doamnă, dacă nu fac ce vrea, atâta se bate de pământ, că-i musai să fac cum doreşte... prinţul.

E singură pe lume. Nu-l are decât pe el. Ceilalţi sunt departe...

La intrarea în biserică e cuminte şi puţin speriat. De ce? Nu fusese aici niciodată sau aproape niciodată. La botez, poate...

Intră, sigur pe el. Lumea se bucură că încă un copil e prezent. Unul nou.

Bunica îl aşează pe băncuţa din faţa ei. Ca să-l vadă.

Licu stă cuminte doar o clipă. Se ridică apoi, se apleacă peste băncuţă, îndoit, se reazimă într-un cot şi priveşte în sus şi pe pereţi:

- Ce înalt!

Se uită mai atent. Se miră şi asta se vede pe chipul lui. Se apleacă pe sub bancă, apoi se urcă cu un genunchi şi încă unul...

Se pierde cu privirea în înălţime şi rămâne cu gura deschisă.

E de-a dreptul speriat. Nu mai văzuse niciunde aşa ceva! Dar asta?... Dar asta?...

Uimire, cu teamă, cu încântare... Îl stăpânesc. Lumea îl înţelege. Până când?

Până dă de lumânările din cutia din spatele lui.

- Şi eu vreau! Şi eu vreau două!

- Nu, nu e voie! Stai cuminte! Întoarce-te!

Bunica îl suceşte şi îl răsuceşte.

- Vreau trei!

- Nu, nu e voie! îi zice bătrânica din spate.

- Ba da !

Cine s-o audă? Cine s-o lase în pace?

Femeia crescuse copii, nu glumă, la viaţa ei! Copii şi nepoţi...

- Cui i-o tihnit de slujbă, doamnă? - îmi zice femeia pe treptele bisericii. N-o avut stare nici o clipă... M-am dezvăţat să am răbdare cu copiii.

Un băieţel cam de vârsta lui, adus mai târziu la biserică intră pe rândul din dreapta. Stă liniştit cam... cinci minute.

Până când, privirile li se întâlnesc, cu ale lui Licu.

- Hai!

Asta a însemnat semnul făcut din cap către Dănuţ.

Numai că predica începe. Lumea nu-i mai urmăreşte pe ei, ci pe popa.

Ei îşi mână rândul şi îşi văd de ale lor. Acuma sunt pe bancă, acuma sunt sub ea, până când nu le mai vezi decât o mână sau un picior. Caută. Ce caută?

Muşte. Muşte prinse cu pumnul deschis, strânse bine, apoi lăsate să aterizeze fără vlagă pe covorul unde s-au aşezat cei doi de ceva vreme.

La ieşire, în tinduţa bisericii, femeia din spatele bunicii îl ajunge din urmă pe Licu. Îl mângâie pe cap şi încearcă să se aplece de spate, să audă răspunsul copilului.

- Îţi place la biserică, copile? Mai vrei să vii? Te mai aduce bunica? Dacă eşti cuminte...

Asta îl întreabă femeia îmbrăcată în negru, dar care nu văzuse şi auzise mult din predică pentru că aţipise aşa de bine că îşi scăpă bărbia în piept, însoţindu-şi somnul cu sforăituri.

- Auzi, am eu o prietenă bună, care mă mai trezeşte câteodată, când vede că-mi scap barba-n piept. Aşa vine „Cel cu coadă’’ şi nu mă lasă să ascult predica!...

Copilul îi răspunde cu o înclinare a capului spre piept, hotărât.

Şi femeia e fericită că a mai putut veni încă o duminică la biserică...