- Văd că mereu ne povestești despre război, tătucule! Înseamnă că nu-l poți uita ușor!

- Nici n-am cum! Era război și sărăcie. Bărbații erau plecați pe front, de patru ani. Acasă erau rămase numai femeile cu copiii și bătrânii. Se-ngrijeau unii pe alții cum puteau și cum știau. Necazul i-a apropiat pe oameni. Trebuiau să se descurce, să le ducă pe toate. Ce să mănânce? Din ce să trăiască?

Mi-o amintesc pe mama. Cât de greu îngrijea animalele din grajd! Fără ele n-aveam din ce trăi! Oricum, și ele puteau să devină oricând, hrană pentru cei flămânzi. De aceea, le ducea, de cu noapte, într-un loc numit „În Creangă”. Acolo, lângă apă, nu departe, dar nici aproape de casă, în locul ferit, înconjurat de răchitiș, mama le păzea, ascunsă, să n-o găsescă soldații nemți sau ruși aflați în retragere. Am fi rămas fără vite că și ei erau flămânzi și chinuiți, vai de capul lor! Și ei deveniseră animale… Ș-apoi, dacă animalele erau hrănite, noi aveam lapte, brânză, unt… mâncare.

Porc să ții și să-l tai, era mare curaj atunci! Mama a acoperit cotețul cu găteje, să pară că-i o grămadă de lemne. Trebuia numai să ai noroc ca vaca să nu mugească, iar porcul să nu guițe!

- Animalele trebuiau păzite. Dar copiii? Cu cine stăteau? Singuri?

- Nouă ne-o făcut un vecin, badea Ionuc, o groapă, în fundul grădinii, cu trepte săpate în pământ, cam la doi metri. Deasupra, o acoperit-o cu lotbe și crengi, ca acoperișul de la casă. Acolo stăteam ziua și nu ieșeam de frica soldaților. Avea grijă de noi un vecin, care mai venea ziua să vadă ce facem, să ne aducă apă sau mâncare. Mi-l aduc aminte pe badea Ion, așezat în genunchi, cu mâinile împreunate a rugăciune de mulțumire. O grindă de fier, smulsă din Podul Ștrecului de bombardament, a fost aruncată la doi metri de groapa în care stăteam ascunși. Și s-o înfipt cu un capăt în pământ. Semn de la Dumnezeu! Mare semn! Nu putea să ajungă la noi?! Dar Dumnezeu ne-a purtat de grijă…

Altă grindă o căzut pe carul din curtea lui Tânu…

Noaptea dormeam acasă. Mama cocea pâine, în cuptor, ca să avem ce mânca.

- De ce noaptea?

- Păi ziua s-ar fi văzut fumul și ar fi venit soldații. Și ei erau flămânzi și storși de vlagă, că războiul i-o dat gata... De aceea, oamenii își ascundeau în gropi, în pământ, grâul, porumbul, cartofii și… hainele. Îngropate, toate.

- Frații mai mari erau fugiți și se ascundeau în pădure. Acolo, pe cojoace sau țoale vâltorite, puteai să dormi, fără să simți răceala pământului, spaima de bombardamente sau frica de soldați.

Iarna purtau cioareci groși, iar femeile fuste de lână, numite sugne. Vara aveau fuste de cânepă, cu pliuri sau pături, pe care le coseau și le călcau cu ticlazăul cu jar, ca să pară presate.

– Adică, imprimate cutele?

– Da! Numai că femeile trebuiau să se ascundă cel mai mult din calea soldaților. Nu erau doar flămânzi... Îmi amintesc că în vecini de noi stătea un om bătrân, înalt, puțin îndoit de spate. Badea Vartolomei. El a rămas acasă, să îngrijescă de nepoatele lui care stăteau în podul șurii, în fân, și nu coborau nici noaptea, ca să nu  fie văzute. Nimeni, în afară de bunic, nu știa de ele. Sau...? Acolo le ducea bătrânul mâncare, apă sau caierul de lână, ca să toarcă și să depene.

În vecini de casa lui, o văduvă tânără, căreia îi murise bărbatul pe front, aproape de vârsta nepoatelor, ieșise fără veste din casă să aducă, ziua, apă de la fântână. Tocmai atunci trece pe uliță un grup de soldați, care, în limba lor, o salută pe femeie și-i fac cu mâna, semn de salut. Ea, prostuță, le raspunde la fel, veselă că au băgat-o în seamă. Nimeni nu putea atunci să bănuiască ceea ce avea să urmeze. A doua zi, femeia îi vede intrând în curte pe patru dintre soldați. Erau soldați ruși. Fuge în casă, sare prin geamul mic, din dos, de la cămară, în spatele casei și de acolo intră în casa bătrânului, tot pe fereastră. Iese  fuga pe târnaț și se suie în podul șurii, la nepoatele moșului. Ea știa de nepoate și de podul cu fân.  Până să o ajungă din urmă soldații… nu-i... Ilona!

- Unde-i Ilona? – îl întrebau soldațiii pe bătrân, în limba lor...

De unde să știe, bătrânul? De nume și de femeie, înțelese. Iar dacă  știa, cum să  spună? Ce s-ar fi întâmplat cu nepoatele lui?

Dar cine l-a crezut? Apoi, bătaie pe el… până l-au lăsat lat. Au crezut că a murit într-o vreme, l-au lăsat în pace și au plecat. Lovit cu mâinile și picioarele, tâlhărește, învinețit… cu bocancii. Ei o doreau pe Ilona! Erau așa de flămânzi... iar bunicul nu le dădea… Multe din cele ce le-au căzut pradă au rămas cu copii, pe care i-au  crescut singure. Rușinea nimeni și nimic nu le-a luat-o! Au purtat amintirea ca o durere și o împăcare. Uneori, o împăcare… blondă, prea blondă… Oamenii știau cu care rus semăna copilul… Sau, cu care neamț! Cum poți să uiți războiul?

Ce a urmat pentru bietul bătrân? L-au hrănit cu lingura și i-au vindecat greu rănile. Coborau pe rând nepoatele, cu frică, mai mult noaptea, să nu le prindă soldații. Nimeni n-a crezut că mai scapă! Noroc că bietul om se ținea bine la vârsta lui…

- Dar soldații?

- Soldații erau slabi și plini de păduchi și pureci. Ca să se spele, puneau apă într-o căldare, opăreau hainele, ca să moară păduchii. Numai așa puteau să scape de ei. Când se dezbrăcau erau numai rană de la atâta scărpinat.

Și păduchii, tot din sărăcie, mizerie și foame, se făceau… Și râie…

Noi, copiii, știu că eram tot mereu, plini de râie. Eram atât de învățați cu asta, că era ceva obișnuit, atunci. Nu știu cum erau vremurile! Ne-am învățat cu situația și ne vindecam singuri. Cum? Ne spălam în ciubărul din lemn pus în mijlocul casei, ne frecam cu săpunul negru, acela, cu miros de cătran. Vai de capul nostru, ce usturime! Dar toți îl aveam în casă, că știam că ne trebuiește! Acum îmi vine să râd, dar atunci așa era…

- Doamne, ce vremuri! Vremuri de război!

Asta ne povestea tătucu, însoțindu-și povestea cu câte un oftat adânc, privind undeva, peste noi, încruntându-se mereu, când făcea câte o pauză în poveste.

- Cu ce vă încălțați, atunci?

- Cu opinci. Ele erau încălțările noastre în toate zilele de lucru. După război am început să ne facem papuci la comandă. Ziceam papuci de comandă. De aceea îi cumpăram mai mari, ca să ne țină. Și femeile, și bărbații, așa purtam: papuci mai mari, cu un număr sau două. Și în poze se vede asta… Hai să-ți arăt!

Mămuca intervine și ea în poveste.

- Femeile, pe sub rochie, purtau poale, adică furou cu bretele, cu o cută pe poale, ca un cerc, să o poți slobozi dacă îți rămâne scurtă. Sus au început să-și facă niște cămăși de bumbac, țesute în casă, cu cipcuță pe lângă cusătură. La noi se cosea cu fir negru sau albastru. Purtau femeile fuste de barșon, cu laibăr, adică vestă, cu colțișori. Cămășile erau largi, încrețite la mânecă și la umăr, cu pumnușor lat, cât palma și năsturei. Mai târziu a apărut de și-au cumpărat porchetul, un fel de diftin, mai gros.

- Mămucă, ce-i acela pumnușor? Dar barșon?

- Barșonul e un fel de catifea, fină, iar pumnușorul era manșeta lată. Ciorapii erau făcuți din fuior de lână, tors subțire. Ca să fie lucru nealcoș, îl tricotam cu modele.

Încet-încet au început să apară și alte fire, mai subțiri, din care tricotam ciorapi cu care umblam vara. Iarna purtam pieptare și pe cap și peste umeri năframa mare, cu ciucuri. Se moșteneau de la mamă la fată. La rochii, purtam șorțuri  drepte, cu danteluță sau volanaș. Năframa era din barșon, iarna sau de păr, vara, mai subțiri. De Delin, ziceam.

- Și de unde le cumpărați?

- Pe vremea aceea, greu puteai să cumperi ceva! Ajungeai să porți, în zi de lucru, haine bune, că nu aveai de unde cumpăra nimic. Noi, aici, tot mai aveam noroc că mai veneau jidanii și aduceau la piață. Le întindeau pe jos, pe pături și noi le alegeam. Numai că și ei le vindeau pe de ale gurii: lapte, ouă, carne, brânză. Ei nu lucrau, se ocupau mai mult cu comerțul. Buna avea o bivoliță cu lapte și ținea copani, adică pui, din aceia care creșteau foarte mari. Îi castra, nu știu cum, adică îi copănea, ca să crescă așa de mari. Făcea unt, ducea brânză, lapte, ouă și cumpăra de la jidani tot felul.

Așa am ajuns noi, și fete și băieți, să purtăm cele mai frumoase lucruri, la vremea aceea! Iar bunica era o femeie curată… Mai știa buna și niște leacuri, vai!

Dacă ne opăream, adică ne înroșeam la…  ca toți copiii, ne presăra praf alb, de la ușă. Un praf care se prindea deasupra lutului ce înlocuia podelele, pe lângă ușă. Auzi, ne trecea, ne vindecam! Așa știam, așa trăiam. Cum să nu-ți treacă? Dacă ne tăiam, buna ne răzuia peste rană var alb, de pe perete. Ce  doctor? Ce tetanos? Eu am căzut cu fața pe o farfurie, un blid cu Cocoșul, și m-am tăiat la buză, tare.

Tata avea în casă țuică, horincă, curată, de prune, numai bună de leac. Nici măcar nu m-o cusut, că tăietura era adâncă! M-am vindecat!

La reumă, bunica punea pe mâini și picioare o fiertură caldă, făcută din pământ de mușuroi, negru, adus din pădure, mușuroi făcut de niște furnici mari, negre. Punea apa să fiarbă în căldarea de pe pietre, afară, fierbând pământul acela, cu apa. Când  se răcea, cât să poți ține mâinile sau picioarele, te lecuiai cu ea, că durerea te lăsa. Așa știam, așa făceam! Tot pentru reumă, buna aducea lipitori. Le băga în sticlă și le punea pe piele să tragă sângele rău și cu el durerea. Ținea sticla sus, pe cuptor.

Dacă te durea gâtul, buna avea niște cuburi de zahăr, numite coste, pe care le ținea de leac, punea peste ele câte o picătură de petrol sau naft, cum îi ziceam și le țineam în gură, ca pe bomboane. Dimineața, nu mai aveam nimic! Când tăia rața sau gâsca, topea untura de la spate și o punea în borcan. Îl lega la gură cu bășica  umflată, de la porc, pe care o uda, o întindea deasupra, ca un capac. Fierbea o lingură de untură în lapte, și o beam, fierbinte. Până dimineața, durerea trecea.  Daca tușeam mult, ne punea pe piept mămăligă caldă și ne linișteam!

Ceea ce nu pot să uit era plânsul și durerea mamelor și a surorilor, era plânsul celor care își așteptau părinții, copiii, frații sau nepoții să se întoarcă de pe front, la sfârșitul războiului. Unii au venit. Unii au trimis doar vești, de acolo sau alții, nimic. Doar… numele.

Și, dacă se întorceau, abia le mai cunoșteai chipul.

- Hai, mamă, că un om străin o intrat în ocolul nostru!

- Ce?

Era tatăl copiilor și bărbatul femeii. De slab ce era, abia-l cunoșteai. Ochii… doar ochii…

- De aceea, jalea și doliul nu se terminau o dată cu sfârșitul războiului. Rugăciunea și speranța oamenilor, uniți atunci la greu, i-a mai adus pe unii… acasă. Alții, primeau vestea bună sau… tristă, în biserică,îngenunchiați în fața sfintelor  icoane. Acolo stăteau mai mult, rugându- se, unii pentru alții…

- Hai, lele Ană, hai că o sosât și Toderică al dumitale! O fost deportat prin Siberia, dar o scăpat! Hai, hai, să-l vezi! Îi în capătul uliței! Doamne, cât ne-am mai rugat, cu toții!

- Ce?... Și lacrimi mari, de bucurie, curgeau șiroaie pe fața femeii, în vreme ce biserica întreagă hohotea în plâns.

Era plâns de bucurie, era plâns de speranță, era plâns de deznădejde. Dar, îi unea pe oameni, mai  mult decât huzurul și bunăstarea, care i-o dezbinat, încet, încet! Era plâns… Cum să uiți războiul?

CREDIT FOTO: Facebook - Maieru ca altădată