În cămaruța mică, cele două femei, cumnate între ele, torc, grăbite să-și termine caierele de lână. Se întâlnesc din când în când și își mai povestesc necazurile și bucuriile, întâmplările sau pățaniile petrecute.

- Auzi, Lucreță, ieri, pe vremea asta, înainte de amiaz, aud că strâgă oarecine la poartă. Ies, mă uit peste gard șî văd un om străin. Nu-l cunosc, că nu era din sat, de la noi.

- Bună zâua, lele!

- Da’ bună să-ți cie inima, omule! Da’ oare ce poftești dumneata, că văd că nu ești de pe la noi…?

- Nu, dară, că-s de departeee, de prin Moldova, de loc. Da’ îs meșter de biserici șî lucru pe aici, prin locurile aestea. Am venit la dumneavoastră în sat că am auzât că aș găsî ceva ginars de cumpărat. Da’ buuun! Am nuntă la un nepot, fecior de-a lu’ frate-meu. Am tăt îmblat șî am întrebat, în dreapta, în stânga… Cineva m-o trimăs aicea, la dumneavoastră.

- Apăi, noi avem, dară… avem ceva… Daaa, câtă ț-ar trebui? Multă?

- Daaa… Păntru o nuntă…

- Apăi atunci îl strâg pe bărbatu-meu, că-i acasă, prin grajd, dă fân la animale… Vasileeee! Vasileee!!! Hai încoace! Auzi?

Vasile aude și vine spre poartă.

- Auzi, măi Vasile, omu’ aesta vre’ să cumpere ceva ginars. Zice că păntru o nuntă.

Vasile se uită lung la omul de după poartă, îl prețuiește de sus, până jos și de jos până sus. Ceva nu i se paaare… Oare, ce? Nu pricepe… Până la urmă, se scutură parcă de gânduri, și-și dă curaj.

- Auzi, tu femeie? Descuie poarta și lasă-l să intre pe om, în ocol. Ia, om sta pe butucii aeștia, la umbră șî om cuștuli ginarsu’… Bine?

Cei doi se așază jos, la umbra corcodușului. Străinul își pune jos de pe umăr, trăistuța, destul de murdară… Ruptă… Nu părea… Își scoate clopul din cap, și-l pune pe genunchi. De sub el ies niște șuvițe de păr încâlcit, nepieptănat și nespălat. Iar în urma lui, omul lasă un miros greu, de-ți tăia nasul.

- Meșter de biserici? lăsă Vasile să-i scape, întrebarea. Era întrebare și răspuns, necrezut. „Aeștia câștigă bani, nu umblă nespălați”, gândea singur omul.

Privirea îi era îndrăzneață, sigură pe ea. Avea ceva, nu știu ce… Vasile nu putea să înțeleagă. Când își scoase țigările din buzunar, străinul vrea să-i ceară. Vasile vede și îl îmbie, fără să aștepte. Fumează amândoi, în tăcere. Se prețuiau, unul pe celălat, pe sub sprâncene.

Femeia le aduce păhărelele de țuică. Umple sticluța de jumătate de litru cu ginars. Omul nu-i pretențios. Bea un pahar, încă unul și încă unul, și… Repede și fără să strâmbe din nas. Sticla se golește. Ar mai cere… Vasile are de lucru. Stă ca pe spini. Nici de băut n-a băut, nu știu cât. Nici de iscodit nu l-a iscodit pe străin, nici cu o vorbă măcar!

- Lucreță, fă bine și adu-ne niște placinte să mâncăm, că tare mă arde la stomac! Șî, am atâta de lucru…!

Femeia aduce două plăcinte mari, puse sub un ștergar, pe un clopotor, rotund. Străinul mănâncă, cu mare poftă. Pare că n-a mâncat azi. La urmă, spune:

- Multămesc de omenie!

- Amu’ omule, spune-mi, fă bine, ce vrei?

- Auzi, eu îmblu să cumpăr niște ginars bun, pentru nunta lu’ nepotu-meu.

- De unde?

- Din Moldova.

- Ș-apăi, până aici, n-ai găsit ginars, omule?

- Nuuuu. Am găsât, adică... Da, am zâs că dacă eu lucru, prin locurile aestea, să o șî cumpăr de aici.

- Da’ câte cupe de ginars îți trebe? Multe? Ca să știu!

- Păi, multe... De fapt mâine vine frate-meu, cu trenu’ din Moldova, luăm pe cineva cu căruța și venim la dumneata, să ne-o vinzi.

- Păi, nu azi? Îi zi de lucru. De ce n-ai venit în zi de sărbătoare, ca să am vreme de stat în povești!

- Am venit azi, numai ca să întreb, să mă interesez.

- Șî, câtă să îți pregătesc?

- Ai multă? Unde-o ții? În pod? Zâce că nu-i bine...

- Da, am. 100, 200, 300 de litri. Da’ nu mă întrebi de preț?

- Nuuu! Întâi să văd dacă i-a plăce la frate-meu! Fă bine și pune-mi într-o glăjuță, să guste și el, să vadă... Doară, n-a ci pagubă de un litru de ginars!

- Da’ mai puțîn n-a ci bine?

- Ba da! Și mai pune acolo, în traistă și plăcinta aceea, rămasă. Taaare bună-o fost! Da, în traistă...

Vasile rămâne fără glas. Așa ceva n-a mai pățit. Niciodată! Îi vine... Doamne! Să-l scoată afară, în drum. Cum? Zi de vară, străinul vine în ocol, el îl omenește, ba, îi mănâncă atâta spor, îl aburește așa, cu o poveste...! Ce fel de om îi aesta? Dacă îi meșter așa de cătat, de ce nu umbla mai îngrijit ? Nu... Hîîî!... Poate își face păcat, numa’!

- Și mâine pe la cât vii?

- Păi tăt pe vremea asta! Și venim cu tăți banii, plătim pe loc! Îi ci șî dumneata acasă, ori numa’ nevasta?

- Ba, bine că nu!

Seara, Vasile aduce vacile din ciurdă, o dată cu Gore, alt văr de-al lui și vecin, pe deasupra. Vasile îi poveșteste întâmplarea. Gore l-a zărit pe omul cel străin, ieșind din ocolul lui Vasile. Ceva i s-a părut și lui. Nu știa bine ce. L-a măsurat cu privirea.

- Auzi, măi Vasile, eu l-am văzut pe străinu’ acela. Știi ce zic? Dacă a ci să-ți mai vină la poartă, fă bine și strigă-mă și pe mine. Și dacă ți-a mai veni, să-mi zici mie - câine! Nu-mi pare pe el, nicicum! Și nu știu de unde îl cunosc. Eu l-am mai văzut pe undeva și nu știu unde!

Vasile dă din cap, aprobator. N-are nicio dovadă, dar așa crede și el. Se ia cu treburile și uită...

A doua zi, de dimineață, Gore sosește la poarta lui Vasile, cu noaptea în cap.

- Măi, Vasile! M-am gândit tătă noaptea la cela străin și mi-am amintit... De unde îl cunosc. Abde am așteptat să se crape de ziuă, să pot să-ți spun. Ia, mi-am adus aminte că m-am dus la văru’ lu’ nevasta-me, la popa din satu’ Lungu, să-i ajut la ceva. L-am găsit în biserică, batăr era zi de lucru.

Când am intrat pe portița bisericii, omu’ tău cu ginarsu’, cu traista în mână, ieșea din biserică cu o prescură mare și niște bani pe care popa i-o dat ca unui necăjit ce era. Încă mi-o spus așa:

- Da’ ce să fac, măi Gore, mai am grijă și de-aeștia! Doamne, mulți îs! Da’ și ei îs făptura lui Dumnezeu! Vin, tăt mereu, că știu că le dau...

Afară, la poartă, l-o așteptat altu’. Tăt ca el.

- L-ai găsât? Ți-o dat popa? Cât?

- No, cât? No, cât? Mi-o dat! Da’ putea și mai mult! Aesta-i popă, mă? Aesta-i popă? Numa’ atâta? Ș-o prescură?

Am intrat în biserică la văru-meu. L-am găsit în genunchi, la rugăciune, în fața icoanei. Am închis ușa, în urma mea, fără să vreau să mai aud restul cuvintelor acelui nemulțumit, care a primit în trăistuță prescura și în buzunar, banii. De la cel căruia îi spunea POPA.

- Da, Gore, îi mai țin și pe ăștia, că ce să fac? În urechi îmi răsunau cuvintele omului cu ginarsul „Aesta-i popă?” Dar, te întreb eu pe tine, Vasile: „Aesta-i om? Aesta-i om, măi, Vasile?” Auzi, constructor de biserici! Aesta-i omu’ cu ginarsu’!

Caierul era pe terminate. Femeile își scutură poala de scame. Povestea ajunsese la sfârșit.

- Da’ bine, cumnată, o mai venit a doua zi să cumpere ginars? Te-o mai cătat?

- Veci! Cum l-ai văzut tu, așa l-am mai văzut și noi! Acela-i om? Spune și tu!

Foto @ asirys.blogspot.com