Adesea rememorez pas cu pas vizita de la Uriu.. Era primul caz la care mergeam și cazul care avea să mă marcheze atât pe mine, cât și pe Ovidiu. Am găsit acolo doi tineri maturi, care cu fiecare cuvânt ne dădeau o lecție de omenie, de demnitate și mai ales de maturitate.

La fiecare întrebare mă încerca câte un nod în gât. În timp ce îi întrebam pe frații Coșergar despre neajunsurile lor care erau mai mult decât evidente, tăiam în minte mai toate dorințe de Crăciun de pe listă care odată intrate în posesia mea îmi garantau confortul fie fizic, fie psihic. Brusc toate chestiile acelea materiale pe care le așteptam sub brad nu mai însemnau nimic.

Și acum mă urmărește zâmbetul sincer și cuceritor al lui Iulian, care la cei doi ani ai săi m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de el și de „obsesia” lui pentru jocul „Cucu bau”.

Zâmbetul lui concurează cu apusul surprins tot în cadrul vizitei de la Uriu, cel mai frumos pe care am avut ocazia să-l admir în ultimii ani.

Toate acestea au devenit cadoul meu de Crăciun, care nu poate concura cu niciun gadget, parfum sau haină de fițe.

Cam două zile am reușit să stăm eu și Ovidiu departe de Iulia și Sergiu. La doar două zile de la prima vizită ne-am reîntors cu câteva atenții, primite cu brațele deschise de cei doi tineri.

A urmat și a treia vizită, în prag de Crăciun. Frații Coșergar aveau tras curentul, a doua cameră era locuibilă, bucătăria era dotată cu un aragaz, în camera principală apăruse o sobă de teracotă, o masă nouă, dar și o mașină de spălat ce aștepta să fie pusă în funcțiune. Cămara era și ea plină de bunătăți, la care frații de la Uriu doar au visat până atunci.

Restaurantul Lordinu a ținut neapărat să le pregătească fraților Coșergar o masă de Crăciun bogată, cum n-au avut niciodată până atunci. Nu a lipsit nici vesela, nici fața de masă cu Moș Crăciun și nici paharele cu om de zăpadă.

La a treia vizită i-am găsit pe Sergiu și pe Iulia parcă nițel mai optimiști. Viața lor se pregătește să intre pe un făgaș normal și asta datorită acestei campanii care cu adevărat a făcut minuni la Uriu.

Lipsa de reacție a celor 6 frați parcă îmi dădea impresia că nu se bucură de cum li s-a schimbat viața în doar câteva săptămâni. Am realizat mai apoi că experiențele de viață dure prin care au trecut nu i-a prea învățat să se bucure și că nu prea știau cum să reacționeze la ajutorul acesta necondiționat.

Zâmbetele discrete și sincere surprinse pe fețele celor 6 frați mi-au confirmat însă că am reușit prin muncă de echipă și puțin efort să le schimbăm viața, pentru că... după cum ne-a spus preotul Cornel Coprean într-o duminică în care tehnologia nu părea să coopereze: „Domnul le rezolvă pe toate!”