Simona Lucescu a fost profesoară în Bistriţa dar s-a stabilit de câţiva ani în Phoenix (Arizona) şi munceşte, în prezent, la centrul numărul 1 din lume care se ocupă de tratarea cancerului: MD Anderson Cancer Center.

A reuşit acolo să-şi facă o mulţime de prieteni nemţi, polonezi, mexicani şi americani. „Sinceră să fiu, o nemţoaică m-a ajutat să capăt prima mea slujbă în domeniul medical. Şi niciodată n-am să uit asta. În străinătate este aşa de important să pună cineva o vorbă bună pentru tine. Dar cred că cele mai strânse prietenii se leagă în copilărie şi adolescenţă.”

Ce ar putea fi încântător în Phoenix? “Există o varietate incredibil[ de peisaje: mai deşertic, în sud, cu dune de nisip, semi-deşertic în jurul Phoenixului, culminând cu o zonă muntoasă cu brazi ca în România, în nord, la două ore distanţă. Sunt şi o grămadă de lacuri în jurul Phoenixului (nu toate artificiale), la maximum 2 ore de condus...”

Deşi s-a integrat perfect în acest peisaj – Simona a rămas cu gândul la Bistriţa şi visează la vremurile în care românii îşi vor recăpăta demnitatea de cetăţean european. „Aici, în diaspora, bistriţenii au reputaţie de căpoşi, în gaşcă… De fapt, America e o aglomeraţie de oameni veniţi de peste tot din lume, toţi venind cu idei şi visuri… Oricum sunt convinsă că aici au venit minţi inteligente de peste tot. 80% dintre doctorii americani sunt străini, ceea ce spune mult. Aici vin oameni care nu au avut ce pierde în locul pe care l-au lăsat în urmă. Şi dacă ar fi fost mulţumiţi , eu cred că nu plecau din ţară. De multe ori mă frământ şi mi-e ciudă pe conducerea României, care nu a făcut nimic din 89 ca să oprească exodul de inteligenţă din ţara noastră. Şi mi-e ciudă când văd că românilor le este ruşine să spună în Europa că sunt români, mi-e ciudă că sutem trataţi ca “second hand European citizens”

Nu e cazul să ne facem iluzia că ajutorul vine din afară: ajutorul românilor vine din interiorul lor, crede Simona Lucescu. "Renunţaţi la sintagama „las’ că e bine şi aşa”. Începeţi cu lucrurile simple, faceţi curat în faţa casei sau al blocului, îngrijiţi-vă pădurile, iar dacă mergeţi “la verde” – lăsaţi în urmă “verde”, cum aţi găsit, nu mizerie... Cred că românii ar trebui să înceapă cu întoarcerea la un caracter frumos şi puternic, ar trebui să renunţe la mila de sine şi la „resemnarea mioritică” atât de tipică. În loc să vă mâncaţi unii pe alţii, mai bine construiţi împreună un viitor… Refuzaţi să mai slugăriţi orice naţie…

Simona Lucescu mai crede că nu mai este cazul să fim naivi şi să ne imaginăm că vestul ne vrea binele dar, „atâta timp cât nu l-am pierdut pe Dumnezeu, nu am pierdut nimic…. Ţuţea spunea că fără nemurire şi mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mîntuirii, nu e liber... Am găsit textul acesta care mi se pare foarte relevant şi care exprimă aşa de bine cum gândesc eu…: America este o regiune de azil, în care toţi dezmoşteniţii soartei, toţi non-conformiştii spiritului, toţi neîncadraţii ierarhiei sau moralei sociale europene şi-au dat mâna, peste toate deosebirile de neam, de datini, de religie, de limbă şi chiar de onorabilitate socială anterioară colonizării, în lupta pentru supunerea naturii şi pentru obţinerea unui nivel de viaţă acceptabil.

Pioneratul, iată ideea esenţială, coloana vertebrală în jurul căreia s-a realizat unitatea spirituală a poporului american. Americanismul înseamnă, în acest sens, o purificare.

O purificare în abstract a omului de tot ce e concret în el, uman, istoric. O negare a trecutului şi o lepădare de toate valorile care nu l-au ajutat să biruie la el acasă. O dezbrăcare de tot ce ştia de la părinţi, de la şcoli sau de la viaţă, şi o rebotezare a lui, din nou, în tiparele impuse de lupta cu natura pentru asigurarea unui trai mai bun, o reîncadrare în sentimentele “omului în genere”.

“Omul abstract”, la care a visat veacul al XVIII-lea, este realizat în bună parte, azi, de specia homo americanus. Şi dacă ar fi permisă conversiunea judecăţii după care popoarele fericite n-au istorie, America ar trebui socotită ca o ţară fericită.

Homo americanus a opus omului “sapiens”, european, pe homo faber. Americanul sadea este un “inginer”, un mecanic tehnic, ca şi social, un căutător de drumuri, o iscoadă. Tot ce-i ajută să izbutească are preţ. De-aci maşina.

Inginerul, iscoditorul duhurilor, deschizătorul de drum, când este european, se cheamă Leonardo da Vinci. Pentru el, ingenium-ul este un joc de ape din adânc, un fapt demonic, o provocare aruncată Dumnezeului din tine, de care te simţi greu şi cu care ai vrea să te măsori asumându-ţi riscurile jocului... (...) Specific american e omul care a reuşit. Omul care a avut succes faţă de soartă şi care s-a impus, din 10.000, atenţiunii generale.

Recordmanul. Vedeta. Steaua de cinematograf. Miliardarul. Şi printr-o întoarcere care nu are nimic straniu: vizionarul idealist în stil mare. Profetul social. Umanitarul. Nu cele mai alese spirite, după noi, europenii. Un Walt Whitman, un Jack London, un Edgar Poe nu sunt pentru americani prototipuri culturale. Aceştia toţi sunt out-law, neconformişti ai spiritului american, oameni din afara de rânduri. Prototipuri sunt: un Ford, un Carnegie, un Lindbergh, un Wilson şi poate chiar un Al Capone.

America a opus, astfel, omului european, ca prototip de om, pe homo faber, omul succeselor răsunătoare în afară, omul civilizaţiei materiale, al confortului, omul stăpân al puterilor firii, omul standard, cu picioarele în automobil, sau patinând cu vapoarele pe apă, cu capul în norii în care altădată erau zeii, pe care-i zgârie cu nasul, cu aripile în aeroplan şi cu o mână pe revolver, iar cu cealaltă pe maneta scaunului electric....

Dar ce amară sterilitate răspunde înăuntrul succeselor ameţitoare ale omului “faber”! Un om haotic, care a pierdut cu totul sensul vieţii interioare şi al celei de interior. Un om în care lumea din afară a pătruns ca valul mării într-un vas spart. Un om care şi-a automatizat toate funcţiunile sociale şi vitale încadrându-se maşinii, un om care – în general – nu mai gândeşte, ci numai execută o serie de reflexe şi deprinderi, tot fluxul activităţii sale sufleteşti consumându-se cu înfrânarea sau intensificarea acestor automatisme în raport cu variaţiile mediului exterior. Un om care şi-a pierdut şi cârma şi busola...

Textul (parţial) de faţă face parte din „discursul” lui Mircea Vulcănescu din cadrul simpoziunului din 19 martie 1932, organizat de către Cercul Analelor Române şi prezidat de arhitectul şi omul de cultură G.M. Cantacuzino. Simpozionul intitulat „Valorificarea spiritului american” a mai avut printre participanţi şi pe Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Paul Sterian sau Petru Comarnescu...

Cu sau fără succese ameţitoare, vise americane împlinite sau sensuri redescoperite ale vieţii interioare - Simona Lucescu iubeşte America şi nu regretă deloc plecarea din ţară: "Iubesc America pentru că, dacă eşti cinstit şi harnic, aici poţi trăi decent. Europenii se adaptează repede şi isbutesc pentru că vin cu ambiţia de a izbuti. Copiii românilor sunt foarte buni la învăţătură şi ştiu că aici se aplică realmente cuvintele Ai carte, ai parte...!".