Un sistem al disperării. O ţară în faliment. Muncitorii devin din ce în ce mai săraci, în timp ce bogăţia se acumulează în tot mai puţine mâini. Iar presa on-line nostalgică şi triumfalistă găseşte resurse să ne intoxice volubil despre managerii de succes: primari, preşedinţi de consilii, cuconet urban sau manageri de cantină.

Deşi atât de limpede, situaţia nefericită în care se zbate România, aflată în faţa unui pluton de execuţie occidental, determină sute de mii de oameni să aleagă exilul ori munca în străinătate pentru o existenţă decentă. Alţii se încăpăţânează să spere la schimbări miraculoase.

În timp ce presa on-line nostalgică şi triumfalistă a epocii de tristă amintire găseşte resurse să ne intoxice volubil despre managerii de succes. Fie că e vorba de primari, preşedinţi de consilii, directori de instituţii locale, cuconet urban, peşti şi matroane de lupanare, patroni ori manageri de cantină.

Efectul vulgar al mizeriei post-revoluţionare e acelaşi.

O comedie apocaliptică de prost-gust, un kitsch de o trivialitate lăuntrică ameţitoare. Stânjenitor demers, ca-n tranziţie, cu pretenţii gazetăreşti şi care trădează o vizibilă sete de fonduri suplimentare. Textul direct, limpede şi cu supravieţuiri din formulistica ameţitoare a judeţenelor de partid, are datoria (sic!) să-i oficieze pseudosolemn pe cititori într-un fel pedagogic. Când scrii în asemenea hal nu mai contează dacă ai sau nu dreptate. E un compromis ofensiv intolerabil.

Există în continuare o dezamăgire naţională cu privire la adevăraţii reformatori aşteptaţi după revoluţie, lucrurile nu merg în direcţia aşteptată, rezultatele scontate întârzie să apară dar ”noi” găsim rezerve să creionăm mari manageri de succes.

Nu cred în propaganda comunistă. Conturul ei de underground indică minciuna ca dezmăţ omagial, certifică aberaţia lumii în care trăim şi oboseala după violul colectiv la care s-a dedat. Ea n-are nimic sfânt, e necredibilă, dispreţuieşte nefericirea celorlalţi şi dovedeşte înzestrările ariviste ale semnatarului.

Capitalismul în România, pentru cine mai crede în Spiriduşul Pădurii, s-a metamorfozat după următorul scenariu dizgraţios: se ia un vătaf, i se dau în subordine un buget de care trebuie să tragă cu dinţii, doi-trei lachei plătiţi mai acătării şi un slugoi cap-de-sindicat care, la nevoie, sar la jugulara celor care comentează lăsând loc prosperităţii ticăloşiei.

Se păcăleşte o plantaţie cu angajaţi nevoiţi, mai apoi, să lucreze ca sclavii pe salarii înzecit mai mici decât cele ale muncitorilor omonimi, însă din firma-mamă occidentală, se ornează cu pretenţii de produse finite identice.

Se presară peste tot, fără ruşine, legea de bază a capitalismului: tu sau eu, nicidecum tu şi eu.

Trai de paradă alegorică, nu dileme!

macete