Pe cele două fetiţe ale familiei Bârte vi le-am prezentat la începutul lunii iulie într-un reportaj amănunţit. Condiţiile în care Elena şi Ionela trăiau atunci, erau greu de imaginat pentru fiecare dintre noi. Situaţia lor era una precară, iar părinţii, din cauza pensiei extrem de mici, nu le puteau oferi şansa unui viitor mai bun.
Totuşi, cei care aţi încetat să mai credeţi în minuni şi poate nu aţi crezut niciodată în ele, fiţi pregătiţi să citiţi despre una. Mulţi consideră că presa din zilele noastre nu mai are nicio putere şi că se poate trăi foarte bine şi fără ea. Lăsaţi-mă să vă contrazic, pentru că presa, pe lângă faptul că informează, are şi darul de a emoţiona şi sensibiliza oamenii. Jurnaliştii, chiar dacă au o meserie grea, sunt şi ei, înainte de toate oameni, aşa că le-ar fi imposibil să rămână orbi şi surzi la nevoile altora. Da, e adevărat, unii transmit informaţii fade, plate şi ajung să se plafoneze, dar alţii sfidează regulile jurnalismului care s-a încetăţenit în România şi scriu cu sufletul.
După ce am scris despre copilăria în alb-negru a celor două copile, oamenii au început să mă întrebe cum pot contribui şi unde ar trebui să depună banii pe care vor să îi ofere. Sincer, nu prea ştiam ce să le spun, dar am vorbit cu domnul Vasile Sălăgean, cel care gestiona de ceva vreme strângerea de fonduri pentru aceştia. L-am rugat să deschidă un cont şi să-mi trimită toate datele ca să le pot da mai departe oamenilor cu inimă mare. S-au mobilizat familii, oameni singuri, biserici întregi din România şi Europa şi tineri care au învăţat dărnicia acasă. Uite-aşa, puţinul unuia cu puţinul celuilalt s-a transformat în ceva mai mare decât s-ar fi aşteptat cineva. A fost o surpriză atât pentru mine, cât şi pentru toţi ceilalţi care cunoşteau mai îndeaproape familia Bârte.
Casa veche şi dărăpănată a fost demolată, iar în locul ei s-a construit una mult mai mare, mai rezistentă şi mai frumoasă. Noua casă are două dormitoare, un living spaţios, o bucătărie şi o baie. Demolarea şi construirea noii locuinţe s-a făcut cu voluntari din biserici, cu apropiaţi ai familiei şi cu oameni pe care aceştia nu i-au văzut niciodată până atunci.
De curând am mers în vizită ca să văd dacă-şi mai aduc aminte de mine şi ca să văd cum se simt prinţesele acum când li s-a construit un castel nou. M-a întâmpinat Ionela, mezina familiei. Când m-a văzut a făcut ochii mari şi-a zis „Eu te cunosc”. I-am zâmbit. M-am mirat că a vorbit, pentru că data trecută era foarte tăcută. Am întrebat-o cum e să stea într-o casă nouă „E bine”, răspunde parcă silabisit, cred că emoţiile începeau din nou să o copleşească.
După ce am aşteptat câteva minute în singura cameră care poate fi folosită deocamdată, pe uşă a intrat Elena împreună cu mama ei, Dina. Veneau de la deal, ziceau ele şi au adus un sac plin de haine ca să le spele şi apoi să le pună la uscat, ca luni să aibă cu ce să se îmbrace la şcoală. Erau îngheţate şi cu nasul roşu. Simţeam că fac parte din familie când Elena mi-a zâmbit şi a zis „Parcă sunteţi schimbată, dar tot frumoasă aţi rămas”. Mama acestora a venit mai aproape şi şi-a pus mâinile îngheţate peste mâinile mele fierbinţi „Uitaţi, aşa de frig e afară”.
Elena, văzând că stau în picioare, îmi spune „Haideţi, luaţi loc pe pat”. I-am spus că nu e nevoie să mă ia cu dumneavoastră, că nu-s chiar aşa bătrână. „Lăsaţi, că aşa trebuie să vorbească copii, nu contează că sunteţi mai tânără. Trebuie să ştie să-i respecte pe alţii”, răspunde cu un zâmbet mama fetei. Când am auzit am început să râdem cu toţii. Nu că ar fi fost amuzantă replica, dar era comicul de situaţie (sunt doar cu două degete mai înaltă decât Elena, care are 11 ani).
„E bine în casă nouă. E cald, iar noi de multe ori am răbdat frig”, zice Elena, cu bucuria caracteristică unui copil. „Sunt extrem de mulţumitoare că avem casă nouă. N-am destule cuvinte ca să le mulţumesc tuturor oamenilor care au contribuit. Nu am crezut că vom avea casă nouă de aceste sărbători. Mulţumim lui Dumnezeu că ne poartă de grijă. Numai El a făcut toate acestea posibile.”, mărturiseşte emoţionată, Dina.
Am plecat de la ei cu zâmbetul pe buze şi condusă până în poarta casei de tatăl fetelor, care mi-a mulţumit că i-am sunat, că am scris despre ei şi că am contribuit la a da o şansă mai bună viitorului fetelor lor. I-am spus că mă grăbesc, ca nu cumva să vadă că în colţul ochilor mi-a apărut o lacrimă.
După o zi, două sună telefonul. E un număr necunoscut. Răspund.
– Bună ziua! Domnişoara Ramona, sunt Dina Bârte, aţi fost la noi nu de mult.
– Da, ştiu. Spuneţi, vă rog.
– Nu vreau să vă deranjez, dar dacă nu aţi scris încă articolul, aţi putea adăuga că îi mulţumesc nepotului soţului meu Vasile Sălăgean şi familiei lui, primarului Ovidiu Creţu care a venit să vadă stadiul în care se află construcţia, Ligiei Bote care le-a făcut fetiţelor programare la dentist, lui Iacob Murza de la biserica Sfânta Treime şi lui Nelu Lupşa de la biserica Emanuel? Aaaa, aş mai vrea să îl adăugaţi pe Thomas Otto Hartig, domnul de la forumul german şi pe Radu Dreptate, care ne-a adus haine şi alimente.
Jurnalismul încă mai schimbă lucrurile! Jurnaliştii n-au fost niciodată duşmanii oamenilor, ci prietenii lor. Aşa că, atunci când faci un material despre cineva e imposibil să nu te ataşezi. Mulţi dintre oamenii pe care i-am intervievat şi despre care am scris, mi-au rămas prieteni. Familia Bârte face parte din cei care mi-au intrat la suflet şi a căror poveste mi-a redat speranţa. Ştiţi cum spun englezii: „Hope in humanity restored”.
FOTO: Viorel Boşca
Nota redacției:
Bistrițeanul.ro a început să scrie despre familia Bârte în urmă cu un an, în cadrul campaniei De Crăciun fii mai bun!
Citește, în ordinea apariției lor, toate articolele despre familia Bârte și vezi cu s-a schimbat viața lor într-un singur an:
.jpg)
0728-237 215
